Titlu: Pandemonium. A doua parte din trilogia Delirium

Autor: Lauren Oliver

Editura: Nemira

Anul aparitiei: 2015

Traducere: Dorina Tataran

Numar pagini: 336

ISBN: 978-606-758-288-8

- fragment -

            Totul e greșit aici, cu susul în jos: ușile care se deschid în gol, structuri invizibile – clădiri, indicatoare, străzi care încă aruncă umbra trecutului peste tot. Le simt, aud zgomotul sutelor de picioare, aud râsetele: un loc făcut din amintiri și ecouri. Brusc, mă simt epuizată. Am parcurs doar jumătate din fosta stradă, dar hotărârea mea de mai devreme, de-a vedea toată zona, pare acum absurdă. Strălucirea soarelui, aerul și spaţiul din jurul meu – totul mi se pare derutant.

Mă întorc – prea repede, cu stângăcie – și mă împiedic de o dală de piatră stropită cu găinaţ de păsări; pentru o clipă, sunt în cădere liberă, apoi aterizez și mă lovesc tare cu faţa

de pământ.

– Lena!

Sarah ajunge lângă mine într-o clipă și mă ajută să mă ridic. Mi-am mușcat limba și simt gust de metal în gură.

– Ești bine?

– Doar lasă-mă o clipă, zic gâfâind ușor.

Mă așez pe dală. Îmi dau seama: nici măcar nu știu ce zi este, ce lună.

– Ce dată e azi?

– 27 august, răspunde Sarah, care încă mă privește îngrijorată.Dar păstrează distanţa.

27 august. Am plecat din Portland pe 21 august. Am pierdut aproape o săptămână în Sălbăticie, în acest loc cu susul în jos. Aceasta nu e lumea mea. Lumea mea e la kilometric distanţă: o lume cu uși care dau în camere și cu pereţi albi curaţi, cu zumzăitul ușor al frigiderelor, o lume cu străzi îngrijite și cu pavaje nefisurate. În mai puţin de o lună, Hana va fi operată. Alex a fost cel care a înţeles lucrurile de aici. El ar fi refăcut pentru mine aceste străzi prăbușite, ar fi transformat acest loc într-unul ordonat și cu logică. Urma să mă conducă prin necunoscut. Cu el, m-aș fi descurcat.

– Pot să-ţi aduc ceva?

Vocea lui Sarah e nesigură.

– O să fiu bine.

Abia reușesc să rostesc cuvintele, de durere.

– E de la mâncare. Nu sunt obișnuită cu ea.

Mi se face rău din nou. Îmi las capul între genunchi și tușesc, să reprim suspinul care mă cutremură. Sarah își dă seama, totuși, pentru că spune, cu cea mai liniștită voce:

– Te obișnuiești, după o vreme.

Am impresia că se referă la mai mult decât la micul dejun. Nu ne rămâne decât să ne întoarcem: din nou pe drumul            bombardat, printre resturile metalice care lucesc în iarba înaltă, ca niște șerpi gata să atace. Suferinţa e ca o scufundare, parcă ai fi îngropat. Sunt într-o apă maroniu-roșiatică, murdară. Fiecare respiraţie mă îneacă. Nu există nimic de care să mă agăţ, de care să mă ţin și să mă ridic. Nu pot face nimic. Doar să renunţ. Să renunţ. Simt greutate peste tot în jur, simt cum plămânii se sufocă, o presiune lentă. Să te lași mai adânc. Nu există decât străfundul. Nu există decât gustul metalic, și ecoul vieţii dinainte, și zile întunecate.

ACUM

Așa eram atunci: nesigură, scufundată, pierdută în lumină și spaţiu. Trecutul meu fusese șters, transformat într- un alb imaculat. Dar poţi construi un viitor din nimic. Din resturi, dintr-un licăr. Din dorinţa de a merge mai departe, pas cu pas. Poţi construi un oraș ideal din ruine. Asta sunt acum: genunchii strânși, mâinile pe coapse.

Bluza din mătase strânsă pe gât, fusta cu un cordon din lână, ţinuta standard, cu coroniţa liceului de fete Quincy Edwards. Mă irită. Aș vrea să mă pot scărpina, dar nu o fac. Ea ar interpreta asta ca pe un semn de nervozitate, iar eu nu sunt nervoasă, nu voi mai fi niciodată nervoasă. Ea clipește. Eu nu. Ea este doamna Tulle, directoarea, cu faţa ca a unui pește lipit de acvariu; cu ochi atât de mari că par deformaţi.

– Totul e în regulă acasă, Magdalena?

E ciudat să o aud spunându-mi numele întreg. Toată lumea îmi spune Lena.

– Da.

Foșnește hârtiile de pe birou. Totul pe biroul ei este ordonat, toate marginile sunt aliniate perfect. Până și paharul cu apă este perfect centrat pe suport. Celor vindecaţi le-a plăcut mereu ordinea: aranjarea, alinierea, ajustările. Omul curat e plăcut lui Dumnezeu, iar Ordinea înseamnă Înălţare. Îi ţine ocupaţi, cred, le dă ceva cu care să își umple orele lungi și goale.

– Locuiești cu sora ta și cu soţul ei, nu-i așa?

Aprob din cap și repet povestea noii mele vieţi:

– Mama și tata au fost omorâţi în unul dintre Incidente.

Cel puţin asta nu e chiar o minciună. Şi vechea Lena era orfană; mai mult sau mai puţin, oricum. Nu trebuie să detaliez referirea la Incidente. Toată lumea a auzit despre ele: toamna trecută, Rezistenţa a lansat primele atacuri ample, violente, la vedere. În câteva orașe, membrii ei – ajutaţi de simpatizanţi și, în unele cazuri, de tineri nevindecaţi – au provocat explozii simultane, în principalele clădiri municipale.

În Portland, au ales să arunce în aer o parte a Criptelor. În haosul iscat, au fost ucise două duzini de civili. Poliţiștii și agenţii de patrulare au reușit să restabilească ordinea, dar nu înainte ca sute de prizonieri să evadeze. E ironic. Mama a petrecut zece ani săpând un tunel prin care să evadeze, când ar fi putut aștepta câteva luni și să iasă lejer.

Doamna Tulle oftează.

– Da, am văzut în dosarul tău.

În spatele ei, un umidificator zumzăie încet. Totuși, aerul e uscat. Biroul ei miroase a hârtie și, vag, a fixativ de păr. Broboane de sudoare mi se preling pe spate.

– Suntem îngrijoraţi, pentru că pari să ai probleme de adaptare, zice ea privindu-mă cu ochii aceia de pește. Ai mâncat prânzul singură.

E o acuzaţie. Până și noua Lena se simte ușor jenată; singurul lucru mai rău decât să nu ai prieteni este să ţi se plângă de milă că nu ai prieteni.

– Sincer, am unele probleme cu fetele, zice noua Lena. Mi se par un pic… imature.

În timp ce vorbesc, înclin ușor capul, astfel încât să poată vedea cicatricea triunghiulară din spatele urechii mele: semnul operaţiei, semnul vindecării. Într-o clipă, expresia ei se

îmblânzește.

– Ei bine, da, desigur. Multe dintre ele sunt mai tinere decât tine, la urma urmei. Încă nu au optsprezece ani și nu sunt vindecate.

Dau din mâini, de parcă aș spune: desigur. Dar doamna Tulle nu a terminat cu mine, chiar dacă tonul ei e mai blând.

– Doamna Fierstein spune că ești din nou somnoroasă la ore. Suntem îngrijoraţi, Lena. Ţi se pare că temele sunt prea multe pentru tine? Ai probleme cu somnul?

– Am fost un pic stresată, recunosc. Toată povestea cu AFD.

Doamna Tulle ridică din sprâncene.

– Nu știam că ești în AFD.

– Divizia A. Avem o demonstraţie importantă vinerea viitoare. De fapt, este programată o întâlnire astăzi după- amiază, în Manhattan. Nu vreau să întârzii.

– Desigur, desigur. Ştiu totul despre adunare.

Doamna Tulle își ia hârtiile, le bate de masă, să se asigure că toate marginile sunt aliniate, și le dă drumul într-un sertar. Pot spune că am scăpat. AFD e ca un cuvânt magic: America Fără Deliria. Sesam, deschide-te. Acum, e numai bunătate.

– E impresionant că încerci să-ţi completezi munca de la școală cu activităţi extrașcolare, Lena. Iar noi susţinem ceea ce face AFD. Doar asigură-te că găsești un echilibru. Nu vreau ca notele tale să aibă de suferit din cauza activităţii sociale, oricât de importantă ar fi.

– Am înţeles.

Las capul în jos, să par ascultătoare. Noua Lena e o actriţă bună. Doamna Tulle îmi zâmbește.

– Acum, du-te. Nu vrem să întârzii la întâlnire.

Mă ridic, îmi pun geanta pe umăr.

– Mulţumesc.

Arată cu capul spre ușă, semn că pot pleca. Pășesc pe linoleumul curat de pe hol: pereţi mai albi, liniște mai multă. Toţi elevii au plecat deja acasă. Apoi, ies pe ușile duble, în spaţiul

orbitor de alb: o neașteptată zăpadă de martie, lumină strălucitoare, copaci acoperiţi cu straturi groase de gheaţă. Strâng geaca pe mine și pornesc spre porţile metalice, apoi ies pe Eighth Avenue. Asta e fata care sunt acum. Viitorul meu e aici, în acest oraș plin de ţurţuri, care atârnă ca niște pumnale gata să cadă.