Titlu: Războiul etern

Autor: Joe Haldeman

Editura: Nemira

Anul aparitiei: 2015

Traducere: Mihai Dan Pavelescu

Numar pagini: 256

– Grupa A, dă‑i drumul!

Toţi doisprezece avansam într‑o linie neregulată spre buncărul simulat. Se afla cam la un kilometru depărtare, la capătul unui traseu cu obstacole atent pregătite. Puteam înainta destul de rapid, fiindcă gheaţa fusese curăţată în zona respectivă, dar în ciuda experienţei acumulate în zece zile, nu eram încă pregătiţi să susţinem mai mult decât o alergare uşoară.

Eu purtam un aruncător de grenade încărcat cu proiectile de manevră de o zecime de microtonă. Toţi aveam degetele‑laser reglate la 0,08, de 1, aproximativ intensitatea unei lanterne. Era un atac simulat – buncărul şi defensiva lui automată costau prea mult pentru a le distruge.

– Grupa B, dă‑i drumul! Şefii de grupe, preluaţi comanda.

Ne apropiam de o grămadă de stânci aflate cam la jumătatea distanţei de buncăr, când Potter, şeful grupei mele, a spus:

– Dispozitiv de acoperire.

Ne‑am ghemuit înapoia bolovanilor şi am aşteptat grupa B.

Abia vizibili în costumele lor negre, cei doisprezece bărbaţi şi femei au trecut pe lângă noi aproape neauziţi. Imediat ce au ieşit în spaţiu deschis, au pornit spre stânga, dispărând din raza noastră vizuală.

– Foc!

Cerculeţe roşii de lumină au dansat la o jumătate de kilometru depărtare, acolo unde buncărul abia se întrezărea. Bătaia maximă a proiectilelor de manevră era de cinci sute de metri, totuşi puteam avea noroc, de aceea am fixat AG‑ul pe imaginea buncărului, l‑am ridicat sub un unghi de patruzeci şi cinci de grade şi am lansat trei bucăţi.

Focul dinspre buncăr a început înainte ca grenadele mele să‑şi fi atins ţinta. Laserele automate din sistemul lui defensiv nu erau mai puternice decât ale noastre, dar o lovitură directă îţi dezactiva videoconvertorul, lăsându‑te orb. Perdeaua de foc era aleatorie, care nici măcar nu se apropia de stâncile înapoia cărora ne ascunsesem.

Trei rachete cu magneziu s‑au aprins simultan şi orbitor la treizeci de metri în faţa buncărului.

– Mandella! Crezusem că te pricepi la chestia aia.

– Ce dracu’, Potter, nu bate decât juma’ de kilometru! După ce‑o să ne apropiem, o să le‑o trag numa‑n cap.

– Sigur că da…

N‑am comentat. Ea n‑avea să fie veşnic şef de grupă. În plus, nu fusese deloc o fată rea, înainte să i se urce puterea la cap.

Fiindcă omul cu AG‑ul este secundul şefului de grupă, eram conectat la frecvenţa ei radio şi puteam asculta discuţiile cu grupa B.

– Potter, sunt Freeman. Pierderi?

– Potter, recepție. Nu, se pare că se concentrează asupra voastră.

– Da, am pierdut trei oameni. Ne aflăm într‑o depresiune la optzeci‑o sută de metri în faţa voastră. Când sunteţi gata, vă putem acoperi.

– În regulă, daţi‑i drumul. Un clic uşor. Grupa A, după mine!

Potter a ieşit dinapoia stâncii şi a activat luminiţa roz dinapoia raniţei ei, care ne slujea drept baliză. Am imitat‑o şi am ieşit în lateral, iar restul grupei s‑a desfăşurat în evantai în urma noastră. Nimeni n‑a tras vreun foc în timp ce grupa A ne acoperea.

Nu puteam auzi decât răsuflarea lui Potter şi scrâşnetele slabe ale bocancilor mei. Nu vedeam mare lucru, de aceea am comutat videoconvertorul la intensificare dublu logaritmic. Imaginea a devenit oarecum ceţoasă, dar suficient de luminoasă. Se părea că buncărul îi încolţise urât pe cei din B; nu‑i slăbea nici o clipă. Nu replicau decât cu laserele. Probabil că‑şi pierduseră aruncătorul de grenade.

– Potter, sunt Mandella. N ar trebui să le dăm o mână de ajutor celor din B?

– Imediat ce găsim o acoperire bună. Ai ceva împotrivă, soldat?

Ea fusese promovată caporal pe durata exerciţiului.

Am cotit spre dreapta şi ne am trântit înapoia unei stânci. Majoritatea celor din grupă şi au găsit adăposturi similare, dar câţiva au rămas expuşi pe sol.

– Freeman, sunt Potter.

– Potter, sunt Smithy. Freeman nu mai este şi nici Samuels. Mai avem doar cinci oameni. Acoperiţi ne, ca să putem…

– Înţeles, Smithy. Clic. Grupa A, deschideţi focul! B are necazuri.

Am tras cu ochiul peste muchia stâncii. Telemetrul mă anunţa că buncărul se afla la trei sute cincizeci de metri, încă destul de departe. Am ridicat ţeava şi am tras o serie de trei, apoi am coborât o două grade şi am mai lansat trei grenade. Primele au depăşit buncărul cu vreo douăzeci de metri, iar a doua salvă a luminat chiar în faţa lui. Am încercat să menţin unghiul respectiv şi am răpăit cincisprezece grenade, toată magazia, în aceeaşi direcţie.

Ar fi trebuit să mă pitesc înapoia stâncii ca să reîncarc, dar doream să văd unde loveau ultimele proiectile, aşa că am rămas cu ochii asupra buncărului şi am dus mâna înapoi pentru a scoate alt încărcător…

Când laserul mi a lovit videoconvertorul, a urmat o strălucire roşie atât de intensă încât mi s a părut că mi a străpuns ochii şi mi a ieşit prin ceafă. Probabil că numai după câteva milisecunde, convertorul s a supraîncărcat şi s a dezactivat, însă imaginea remanentă verde strălucitor mi a sfredelit ochii minute bune după aceea.

Fiindcă devenisem oficial „mort“, radioul mi s a decuplat automat şi a trebuit să rămân pe loc până la încheierea manevrei. Lipsit de orice input senzorial, exceptându l pe cel din partea epidermei (care mă durea în locurile peste care strălucise videoconvertorul) şi de ţiuitul din urechi, mi s a părut teribil de mult. În cele din urmă, o cască a zăngănit, lipindu se de a mea.

– Ai păţit ceva, Mandella?

Era glasul lui Potter.

– Scuză mă, am murit de plictiseală acum douăzeci de minute.

– Scoală te şi apucă mă de mână.

Am ascultat o şi ne am târşâit înapoi spre dormitor. Cred că am mers mai bine de o oră. Pe tot drumul de înapoiere, ea nu mi a spus nimic – comunicaţiile fără radio sunt al naibii de stângace – , dar după ce am trecut prin ecluză şi ne am încălzit, m a ajutat să mi scot costumul. Mă pregătisem pentru o săpuneală moderată, însă când costumul s a deschis, înainte de a mi putea măcar adapta ochii în faţa luminii, Potter m a cuprins de gât şi mi a tras un sărut mare şi umed pe gură.