bookblog.ro

---

Avanpremieră: Vara de neuitat. Plaja de Cesare Pavese

Scris de • 18 June 2015 • in categoria Recomandari

Vara de neuitat-Plaja-BP2013-aCesare Pavese

Vara de neuitat. Plaja

Traducere din limba italiană de Mara Chiriţescu

Colecţia Biblioteca Polirom

Seria Esenţial

 

 

 

fragment

— Rodrigues moare de dorinţă să‑i pozezi, îi spuse Ginia în drum spre acasă.

— Chiar aşa ?

— N‑ai văzut cum ţopăia în jurul nostru şi se uita la picioarele tale ?

— Fii atentă, totuşi, spuse Amelia.

— Pentru Guido ai pozat vreodată ?

— Niciodată, zise Amelia.

Străbătînd piaţa, o văzură pe Rosa la braţul unuia care nu era Pino. Se lipise de el de parcă ar fi fost şchioapă şi Ginia spuse :

— Ia uite‑i. Le e frică să nu se piardă.

— Duminica totul e permis, zise Amelia.

— Dar nu în piaţă. Te face să rîzi.

— Depinde de ce vrea fiecare, răspunse Amelia. Cînd fata‑i proastă şi dispusă, face orice.

Ginia aflase de la Rodrigues că Guido se învoia în multe după‑amiezi şi venea la atelier să picteze.

— Şi noaptea ar picta, zisese Rodrigues. Cînd are‑n faţă o pînză, e ca un taur, nu mai vede nimic altceva din lume, şi trebuie s‑o umple de culoare.

Şi izbucnise în rîs în felul lui răguşit.

Fără să adauge ceva, Ginia aşteptă o după‑amiază în care Rodrigues era la cafenea şi merse singură la atelier. De data asta urcă scările cu inima zvîcnindu‑i din altă pricină. Dar în faţa uşii nu mai stătu pe gînduri. O găsi deschisă.

— Intră, zise Guido.

Încurcată, Ginia lăsă uşa să se trîntească în spatele ei. Se opri gîfîind în faţa lui Guido. Poate era din pricina orei, însă draperia de catifea, pe care cădea o rază de soare, îmbrăca în roşu întreaga încăpere. Tînărul îşi văzu de ale lui fără să ridice capul şi o întrebă :

— Ce e ?

— Nu mă mai cunoaşteţi ?

Guido purta cămaşa obişnuită şi pantalonii gri‑verzui.

— E şi cealaltă cu tine ?

Atunci Ginia îi spuse că era singură şi că Amelia rămă­sese la cafenea.

— Rodrigues mi‑a zis că pot veni să văd tablourile. Am mai fost într‑o dimineaţă cu prietena mea, dar dumneata lipseai.

— Atunci, ia loc, spuse Guido. Termin o lucrare.

Se întoarse lîngă fereastră şi începu să răzuiască din nou o placă de lemn cu cuţitul. Ginia se aşeză pe canapea şi i se păru că o să cadă, atît era de joasă. O derutase că o tutuia şi îi venea să rîdă, gîndindu‑se că toţi bărbaţii, pictori şi meseriaşi, începeau în acelaşi fel. Dar ce frumos era să închizi ochii uşor în lumina aceea dulce !

Guido zise ceva despre Amelia.

— Sîntem prietene, răspunse Ginia, dar eu lucrez la o croitorie.

Încăperea se întuneca încet‑încet şi atunci Ginia se ridică şi‑şi înălţă capul spre un tablouaş. Era cel cu feliile de pepene galben ce păreau străvezii, mustind de suc. Ginia băgă de seamă că tabloul avea un reflex de lumină roşie,

pictată însă, ce amintea de roşul catifelei din clipa cînd intrase. Înţelese atunci că pentru a picta trebuie să ştii aceste lucruri, dar nu îndrăzni să‑i spună lui Guido. Acesta însă venise în spatele ei şi se uita deopotrivă la tablouri.

— Vechituri, spunea din cînd în cînd.

— Dar sînt frumoase, zise Ginia cu sufletul la gură pentru că aştepta să simtă dintr‑un moment în altul cum o cuprinde mîna lui. Sînt frumoase, şi făcu un pas într‑o parte.

Guido privea tablourile neclintit.

În timp ce el îşi aprindea o ţigară, Ginia, sprijinită de masă, îl întrebă cine erau cei din portrete şi dacă o pictase vreodată pe Amelia.

— Lucrează ca model, spuse ea.

Dar Guido, ca picat din nori, îi zise că nu ştiuse asta niciodată.

— Am văzut‑o eu pozînd, întări Ginia.

— Asta da noutate. Pentru ce pictor ?

— Nu ştiu cum îl cheamă, dar poza.

— Goală ? a întrebat Guido.

— Da.

Atunci Guido izbucni în rîs.

— Şi‑a găsit meseria, întotdeauna i‑a plăcut să‑şi arate picioarele. Şi tu pozezi ?

— Eu nu, lucrez, se grăbi Ginia să zică. La un atelier de croitorie.

Dar era puţin jignită că Guido nici măcar nu se gîndise să‑i facă portretul. Dacă profilul ei i‑a plăcut lui Bărbuţă, de ce nu i‑ar plăcea şi lui Guido ?

— Amelia povesteşte multe lucruri, continuă Ginia, şi are o plăcere să facă de toate. Nu prea înţelegi ce‑ar vrea.

— Cîndva, era o distracţie să stai cu ea, zise Guido. Atelierul ăsta a văzut multe.

— Şi vede încă, spuse Ginia. Amelia şi Rodrigues nu prea pierd timpul.

Guido o privi amuzat. Se însera şi expresia feţei lui abia se ghicea. Ginia aştepta o replică ce nu venea. După o tăcere îndelungată, Guido rosti :

— Îmi placi, Ginia. Ştii, îmi placi pentru că nu fumezi. Fetele care fumează au tot felul de complicaţii.

— Aici nu se simte mirosul acela de vopsea care te izbeşte cînd intri în ateliere de pictură, zise atunci Ginia.

Guido se ridică şi dădu să‑şi pună haina.

— Este miros de terebentină. Un miros plăcut.

Fără să ştie cum, Ginia se pomeni cu el în faţă şi simţi o mînă atingîndu‑i uşor ceafa, în timp ce ea se holba ca o natîngă şi se lovea cu şoldul de masă.

Roşie ca jarul, îl simţi pe Guido lîngă ea, zicînd :

— Mirosul tău la subsuoară e mai plăcut decît tere­bentina.

Ginia îi dete un brînci şi o zbughi pe uşă. Nu se opri decît să ia tramvaiul. După masă merse la cinema ca să îi iasă din minte după‑amiaza aceea.

Dar, cu cît se gîndea mai mult, cu‑atît înţelegea mai limpede că avea să se întoarcă acolo, sus. De‑asta era disperată, pentru că ştia că se purtase ridicol, aşa cum o femeie la vîrsta ei nu trebuia să facă. Spera doar ca Guido să se fi simţit jignit şi să nu mai încerce s‑o îmbrăţişeze. Îi venea să se ia la palme de ciudă, pentru că el îi strigase ceva, în jos, pe scară, dar ea nu‑l auzise dacă‑i spusese să se întoarcă. Toată seara, în întunericul din sala de cinema, se gîndi că, orice hotărîre ar fi luat pe moment, tot s‑ar fi întors acolo. Ştia că dorinţa de a‑l revedea pe Guido, de a‑i cere scuze şi de a‑i spune că s‑a purtat nesăbuit o va înnebuni.

 

 

 

 

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright ©2011 Bookblog.ro