bookblog.ro

---

Fragment: „Ascensiunea stelară” de Ana-Maria Negrilă

Scris de • 27 December 2016 • in categoria Recomandari

1771628Carte: Ascensiunea Stelară

Autor: Ana-Maria Negrilă

Editura: Crux Publishing

Anul apariției: 2016

Tay se ghemui lângă o stâncă, atent să nu-și prindă opritoarele în vreo crăpătură. Era frig, era liniște, iar puțina lumină venea de undeva de sus, dinspre pasarela gardienilor. Tremura. Piatra era umedă și undeva, susura un pârâiaș. Doar atât, și din când în când o tuse înăbușită reverberând pe pereții înalți. Sus, pierdută în întuneric, era zona de exploatare carierei și tot acolo, utilajele pe care le foloseau în timpul zilei. Zilei? Acolo era mereu crepuscul și nu mai văzuse lumina lui Meri de mai mult timp. Cât trecuse? Nu știa și nu avea pe cine să întrebe. Nu aveau voie să vorbească, încercările de apropiere erau pedepsite și erau atât de mulți care să povestească gardienilor ce făceau ceilalți pentru o fiertură de angee în plus, pentru mai multe ore de odihnă, pentru medicamente.

Avea și el implantul Arhipelagului, doar că reușise să-l facă să nu funcționeze, folosindu-se de rădăcină și de notele-cod pentru a-l anihila. Era obedient, dar numai pentru a se proteja. Încerca să nu se mai gândească la ziua în care Hubb-ul se dizolvase, iar supraviețuitorii fuseseră vânați de căutătorii Arhipelagului. Nu se apărase când fusese prins, urmând sfatul tatălui său dispărut. Nu reacționase când îi puseseră implantul. Se ferise să iasă în evidență și rămăsese în viață când alții pieriseră. Era sclav, dar își păstrase controlul asupra minții. Un timp, sperase că Hauer supraviețuise și avea să-l caute, dar cu timpul, totul devenise un vis îndepărtat. Totuși, nu se trădase și nu spusese că făcea parte din familia Uve.

Își pipăi buzunarul de la piept. Mai avea o rădăcină cagnum, dulce și galben-pal. I-o strecurase unul dintre gardieni, iar el o luase, pentru că foamea fusese mai puternică decât teama de pedeapsă. Ridicase privirea uimit și-l privise în ochi, deși nu avea voie. Figura bărbatului era dură, dar expresia nu. Avea de două ori vârsta lui, părul grizonat și ochii mari, negri ai populației creole, renn. Putea fi o capcană, dar nu fusese. Ascunsese repede rădăcina și se îndepărtase, amestecându-se printre ceilalți deținuți. De atunci îl mai văzuse doar de la distanță, patrulând pe pasarelă sau păzind oamenii care se duceau să-și ia porția de hrană. Totuși, nu se mai apropiase de el, dar nici nu mâncase rădăcina, ci o păstrase pentru momentele în care avea să nu mai suporte foamea.

Se gândi la Eronn și la ceilalți care rămăseseră la suprafață. Fratele lui se întorsese în oraș și-l luase pe Ari, dar apoi, în nebunia ce urmase, fuseseră despărțiți. Un timp, îl văzuse zburând în urma lui, dar costumul lui Tay fusese atins de undele de energie ale căutătorilor, și băiatul se prăbușise în apă. Fusese prins destul de repede de vehiculele ce patrulau zona și tras într-o barcă alături de alți locuitori ai Hubb-ului. Erau toți uzi și dezorientați și nimeni nu vorbea.

Se ghemui și mai mult. Tusea din apropiere nu mai înceta, în schimb, de sus începură să cadă picături reci. Cu mâini tremurânde, căută prin haină și scoase rădăcina. Până și suprafața neregulată părea mai caldă. Privi furiș în jur, dar nu era nimeni, așa că luă o mușcătură. Gustul era grețos, dar știa că rădăcina avea atâtea nutrimente, încât urma să se simtă mai bine. Încercă să nu ronțăie ca să nu fie auzit. Era posibil așa ceva? În liniștea din cariera de magnetit? Putea să-și dea seama cineva că mânca? Pe măsură ce bucățile de cagnum îi ajungeau în stomac, trupul reacționa încălzindu-se, iar mâinile nu-i mai tremurau.

Îi rămase jumătate de rădăcină, pe care o ascunse în haină. Poate acum reușea să adoarmă. Nu mai dormise adânc de nu mai știa când. Fusese o veghe lungă, întreruptă de momente de pierdere a conștiinței, dar mai bine așa decât să riște să fie atacat. Pe unii dintre ceilalți prizonieri îi cunoscuse din vedere înainte să ajungă în mine, dar asta nu mai consta acum, fiecare era pe cont propriu. Cei slabi cedau și mureau. Unii ajungeau în mlaștinile din sud și mureau. Alții erau opriți ca sclavi la suprafață, dar mureau și ei! Dar el nu voia asta… Nu putea să dispară pur și simplu. Ce făcuse de fapt? Nu alesese bine? Greșise undeva? Se născuse doar într-o lumea a învinșilor. Asta era toată crima lui.

Își schimbă poziția și cu coada ochiului, i se păru că vede ceva. Întoarse capul rapid. Era o umbră, dar nu a unui leneș. O haină murdară, de un albastru deschis, așa cum era și a lui. Un braț gol care se întinse spre el, apoi un corp care se rostogoli, țintuindu-l de bolovanul din spate. Tay icni, dar până și strigătul i se stinse de teama gardienilor. Antebrațul tânărului i se fixă pe laringe, gata să-l zdrobească, iar mâna cealaltă i se înfipse în haină. Era mai în vârstă decât el, cu părul negru, încâlcit, acoperindu-i o parte din față. Ochii îi era roșii și sălbatici. Îl recunoscu. Făcea parte dintr-un grup de care se ferea. Prizonierii mai șopteau între ei.  Bărbații aceștia erau de mult în mine și păreau mai puțin afectați decât ceilalți de condiții. Colaborau cu gardienii? Acesta avea febră și respira șuierător, totuși era încă puternic. Încercă să-l apuce la rândul lui de gât, dar renunță când celălalt mări presiunea. Nu merita să moară pentru o bucată de cagnum! Îi simți mâna umblându-i prin haină. Insinuantă, fierbinte, căutând hrana. Cum aflaseră? În cele din urmă o găsi, dar dezamăgire, nu era decât o înghițitură. Tânărul mârâi, iar buzele crăpate îi adresară o întrebare mută.

Atât? Doar atât?

Ar fi fost în stare să-l întoarcă pe dos ca să-i scoată restul din stomac, doar că nu putea. În schimb,  ura i se citi în priviri, gura i se strâmbă dezvelind dinții sparți, iar brațul i se încordă. Tay începu să respire cu greu. Nu mai era vorba de cagnum acum! Era vorba de propria lui viață! Îl lovi în piept, folosindu-și genunchii ca o pârghie, dar nu reuși să se desprindă. În schimb, mâna celuilalt îi acoperi gura, împiedicându-l să strige, respirația fierbinte atingându-i obrajii înghețați. Picioarele i se zbătură, iar opritoarele zăngăniră pe pietre, stârnind ecouri. Gemetele i se auzeau, desigur, dar nimeni nu interveni. Cine să îndrăznească? Doar gardienii, dar nici ei nu coborau decât în număr mare. Degetele îl apucară pe bărbat de umăr, dar nu aveau putere! Simți materialul hainei rupându-i-se sub apăsare, dar atât. Se luptă pentru o ultimă gură de aer, dar atunci un alt corp venit din lateral îl smulse pe bărbat de lângă el, aruncându-l pe stâncile din apropiere. Tay se chirci, horcăind, cu ochii împăienjeniți. Narca? Rămase așa câtva timp. Gâtul îl durea și fiecare respirație era un chin. Ridică puțin capul și văzu silueta masivă a unui leneș ținând trupul bărbatului între colții puternici.

− Narca!

Leneșul își strânse botul, iar Tay auzi sunetul oaselor zdrobite. Bărbatul rămase inert, cu mâinile și picioarele atârnând, cu fața albă sub stratul de murdărie. Narca îl azvârli cât acolo, apoi se apropie de Tay, mergând legănat pe cele două picioare puternice. Se lăsă lângă el, torcând cu putere. Blana îi era deasă și mătăsoasă, iar ochii rotunzi îl fixau plini de grijă.

− Narca!

Tay îl îmbrățișă, iar leneșul îi adulmecă ușor gâtul și-l linse ușor părul lung și blond. Spera să-l facă să se simtă mai bine, iar asta funcționa de fiecare dată cu puii lui, mai ales când alergau și se răneau. Avea nasul turtit și umed, și răsuflarea caldă. Tânărul încetă să mai tremure. De sus, se auzeau strigătele gardienilor, alertați de zgomotul luptei, dar nu avea importanță, pentru că n-ar fi riscat să intervină. Leneșii erau agresivi și teritoriali. Tay oftă mângâindu-l pe Narca pe cap.

− Sunt bine! șopti. Acum sunt bine!

Leneșul mormăi slab, apoi îl trase mai aproape de el. Deși nu era prea deștept, înțelegea frigul și foamea. Înconjură trupul înghețat al tânărului și închise ochii, torcând încet. Vibrația îl făcu pe Tay să se relaxeze treptat. Nu-i mai era atât de rău. Pleoapele îi tremurară și gândurile i se împrăștiară. Durerea începea să cedeze sub influența leneșului și, dintr-o dată, fără să-și dea seama, adormi adânc.

***

foto-profilAna-Maria Negrilă (n.1972) este absolventă a Facultății de Litere, Universitatea Bucureşti, doctor în literatură medievală.

Autoarea a debutat în 1993 cu povestirea Fragile în Jurnalul SF. Prozele ei au obţinut numeroase premii la concursurile de profil (printre care Premiul Vladimir Colin pentru roman, 2008).

A publicat povestiri în Jurnalul SF, ArtPanorama, Ficțiuni, String, Galileo, Argos.

A participat la mai multe antologii (Nemira ‘96, Ed. Nemira, 1996; Kult. Vremea demonilor, OmniBooks, 2001; Kult. Cronicile sângelui, ProLogos, 2001; Alte lumi, alte legende, Media-Tech, 2002; Kult. Radharc, Millennium Press, 2005, New Weird, 2008, Dincolo de noapte (antologie coordonată de scriitorul și criticul literar Oliviu Crâznic), 2012, Lumi Stranii, 2015.

A publicat la editura Diasfera culegerea de povestiri Oraşul ascuns (2005) şi romanul Împăratul ghețurilor (2006) pentru care a obţinut premiul Vladimir Colin în 2008.

În 2015, a publicat doua cărți în format ebook, Cântecul zorilor şi Când lumile se prăbușesc. A tradus din Harlan Ellison, Lucius Shepard, William Gibson, Stephen King.

În 2016 a publicat la editura Crux Publishing primele două volume ale Seriei Stelarium, Regatul sufletelor pierdute și Ascensiunea stelară.

Site oficial:  http://anamarianegrila20.wixsite.com/stelarium

Facebook: https://web.facebook.com/seriastelarium/

 

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright ©2011 Bookblog.ro