bookblog.ro

---

Fragment: „Calea Idei Brown” de Ricardo Piglia

Scris de • 3 June 2016 • in categoria Recomandari

Calea Idei Brown3.Calea Idei Brown

Ricardo Piglia

Traducere din spaniolă de Alina Cantacuzino

Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu

©Humanitas Fiction 2016

 

 

 

Lansare Bookfest 2016

Duminică, 5 iunie, ora 11.30

Participă:Ioana Bâldea Constantinescu, Simona Sora, Alina Cantacuzino şi Denisa Comănescu

 

Cu Ida mă vedeam la şedinţe sau pe culoare, părea tot timpul grăbită, trebuie să vorbim, îmi zicea – între patru ochi? mă gândeam eu –, până într-o bună zi, într‑o vineri seara, când eu am luat trenul spre New York şi am văzut-o că urcă în vagon, frumoasă şi luminoasă, şi se aşază lângă mine. Erau multe lucruri despre care voia să vorbim, prin urmare, dacă eu n-aveam altceva mai bun de făcut, puteam să profităm şi să ne punem reciproc la curent cu noutăţile. Îi sticleau ochii ca şi când n-ar fi dormit sau ar fi avut febră. Bineînţeles că ştia exact tot ce făcusem la seminare. Studenţii erau mulţumiţi de cursurile mele. Stătusem de vorbă cu John III? Era, de departe, cel mai strălucit, dar şi cel mai dificil dintre studenţi. Stăruia în ideea asta a lui tâmpită de a-şi scrie teza despre o singură carte. Nu se mai scriu teze doctorale despre o carte, a afirmat tăios, de parcă s-ar fi referit la o schimbare obligatorie pentru toţi pasagerii care călătoreau în tren. Şi, pe mine, ce mă mâna la New York? Nimic special, i‑am răspuns, vreau doar să mă plimb puţin. Ea fugea la oraş ori de câte ori avea ocazia, încerca să nu-şi petreacă tot timpul închisă în campus. Avea nevoie de aer, la New York era cu totul alta, crescuse în Manhattan, cunoştea bine oraşul, tatăl ei era medic, un medic de şcoală veche, dintre aceia care vizitau bolnavii acasă. Când era mică, o lua cu el şi ea aştepta cuminte în maşină, în timp ce el îşi vedea pacienţii. Tatăl ei se întorcea mereu mirosind a zăpadă carbonică şi, atunci când o mângâia pe faţă şi-i spunea câte-o glumă, înainte de a porni din nou maşina ca să străbată oraşul, în drum spre o altă consultaţie, ea simţea şi mirosul rece de alcool de pe mâinile lui foarte albe. Părea să fi spus de multe ori povestea asta, căci reuşise ca imaginea fetiţei care-şi aşteaptă tatăl în maşină să devină suficient de personală şi de credibilă, încât să dea impresia unei copilării fericite. Căpătase încă de mică siguranţă şi încredere în ea însăşi, cam asta voia Ida să se creadă despre ea. Chiar ea şi-a interpretat felul de a fi ca pe rezultatul educaţiei primite de fiica adorată a unui tată sigur pe el şi plin de virilitate, care ştia cum să se poarte cu femeile şi care era tot timpul prezent ca figură protectoare. Povestea despre ea însăşi în secvenţe dramatice, epicul unei fete din New York care-şi îndeplinise toate dorinţele şi fusese propria stăpână fără să fi făcut vreodată ce i se cerea să facă. „Nu sunt o femeie în sensul strict al cuvântului“, a zis, „dar nici bărbat nu sunt“, a adăugat. Glumea, bineînţeles, provocatoare. Din păcate, tatăl ei murise înainte să o fi văzut triumfând. Triumfând? „Da, desigur, predând la universitatea aceasta, tatălui meu i‑ar fi făcut plăcere să ştie acest lucru. Pe vremea lui femeile nu puteau intra aici“, a continuat de parcă ar fi descris înaintarea unei armate în teritoriul inamic. Avea un zâmbet provocator, era tânăra care nu înceta să-i surprindă pe cei în vârstă. Avea cu zece ani mai puţin decât mine, însă părea cu mult mai tânără. Se afla la vârsta aceea incertă, când despre o femeie nu poţi spune dacă tocmai a ieşit din adolescenţă sau a început deja să îmbătrânească.

Am schimbat trenurile în Junction şi am căutat vagonul pentru fumători, care pe atunci încă mai exista. „Se văd din ce în ce mai puţini bărbaţi fumând pe stradă“, a spus ea. „Femeile ies de la birou şi-şi aprind o ţigară, chit că sunt privite urât; există, în orice patimă, un fel de har – un gift. Un viciu uşor, dacă se poate numi aşa. Drogaţii încă se mai ascund. Nu e nimic rău în a te ascunde pentru a-ţi cultiva păcatele.“ Era atât de frumoasă, că doar cu greu o puteai asocia pe femeia aceasta cu felul grăbit şi surprinzător în care vorbea. Purta o rochie vişinie, cu un croi desăvârşit, care-i sublinia formele şi făcea să mi se piardă privirea în adâncitura dintre sânii ei. Nu purta sutien? Mi-am schimbat poziţia ca să rezolv această necunoscută, dar ea şi-a aranjat eşarfa la gât cu un gest rapid. Era atrăgătoare, sexy, dar nu se considera frumoasă, aşa cum fac femeile care se cred atrăgătoare – sau care chiar sunt – şi pe care tocmai asta le pierde. Pentru ea frumuseţea era ceva superfluu şi zâmbea resemnată în faţa privirilor celor care – ca şi mine – încercau s-o dezbrace. Folosea verbele la prezent şi avea o ironie care-i sporea farmecul. Vorbea de parcă ar fi pus între ghilimele unele dintre cuvinte, ba chiar făcea gestul de a desena în aer semnul cu două degete ca să întărească faptul că se distanţa de ceea ce spunea.

Calea Idei Brown_invitatie

Când am ajuns la Penn Station a îmbrăcat un mantou larg de tweed şi şi-a pus o căciulă de lână. Înainte de a coborî, s-a uitat într-o oglindă de poşetă şi şi-a dat iar cu ruj pe buze, iar eu am invitat-o să bem ceva împreună. Ne-am dus la Dublin, un bar din Manhattan pe care-l descoperisem cu ocazia uneia dintre plimbările mele prin oraş. Ne-am aşezat la bar. În oglinda din faţă vedeam o zonă abia luminată în spatele localului şi câteva cupluri în semiîntuneric. Ea se uita cu o privire absentă spre bar, ca şi când ar fi contemplat un peisaj, grădina dezordonată a unei case. Un tip cu o figură dezagreabilă îi vorbea barmanului despre o femeie de care nu se putea despărţi. Era beat, sau cel puţin aşa părea, şi în vocea lui răsuna un amestec de pasiune şi ranchiună. Nu pot să plec de-acasă, zicea, am un atelier la subsol şi acolo-mi petrec cele mai frumoase ore din viaţă. Barmanul îl aproba abia schiţat, clipind, în timp ce ne turna un whisky după obiceiul american, adică multă gheaţă într-un pahar cam prea mic. Barmanii posedă adesea capacitatea de a purta o conversaţie cu un mut. Ida a sorbit o înghiţitură, gânditoare. Pe vremea când îşi făcea doctoratul la Berkeley, fusese colegă de cameră cu o militantă de culoare de la periferia organizaţiei Black Panthers, o femeie frumoasă din Alabama, care parcursese în timp record toate revoluţiile acelor timpuri: sexuală, feministă, maoistă, rasială, mergea la psihanalist, apăra drepturile oamenilor de culoare, folosea pastile anticoncepţionale, scria o teză despre Joe Brown, revoluţionarul antisclavagist de secol XIX, ieşea cu poetul de culoare LeRoi Jones şi voia să treacă la islam. Fusese ucisă la nici nouăsprezece ani, în timpul unui protest împotriva războiului din Vietnam. Se numea Assia Morgan şi voia să-şi schimbe numele în Sherezade Baraka, dar n-a mai apucat. Ida a trebuit să-i adune lucrurile înainte să apară poliţia la cămin. Nu prea ştia cum să procedeze cu toate, iar când a mai şi găsit pe fundul unei cutii un revolver, l-a băgat într-o geantă şi a luat un taxi cu care s-a dus până la sediul Panthers, în San Francisco. A sunat la uşă de câteva ori şi, într-un târziu, a apărut un paznic căruia i-a încredinţat geanta şi i-a dat şi adresa de unde să ridice restul lucrurilor Assiei. Bărbatul i-a mulţumit şi a privit-o cu asprime, de parcă ar fi fost vina ei că era albă. Fata asta înfrumuseţa tot ce atingea, a spus Ida, avea o capacitate înnăscută de a iubi, i se spusese că era descendentă a faraonilor. Uneori, Ida o însoţea prin magherniţele unor muzicieni de culoare din Boston, alături de care Assia milita, iar când ajungea în astfel de baruri, avea revelaţia că în ţara asta erau de fapt mai multe ţări, ale căror culturi erau antagonice. S‑a oprit brusc, lăsând povestea în aer, a privit din nou spre salon şi a zâmbit. „Nu ţi se pare trist locul ăsta?“ a întrebat. Era trist, într-adevăr. „Hai să mergem în altă parte“, mi-a propus.

Ida avea un apartament în Village, pe Bleecker Street. Un apartament de două camere, foarte luminos, în care se închidea ca să-şi ducă viaţa de femeie independentă. Cum am intrat, am şi luat-o în braţe, dar ea m-a îndepărtat cu un gest molatic. Nu aşa de repede, man, a spus. Avem toată viaţa înainte. Nu era adevărat, dar am petrecut noaptea aceea şi pe următoarea nu ca şi când am fi avut o presimţire, ci un fel de ameninţare plutind asupra noastră.

Ida a deschis o cutiuţă de argint în care avea nişte pastiluţe roz, nu ştiu dacă au fost ecstasy sau LSD ori poate poppers de nitrat de argint, cert e că am trăit restul de ore cu senzaţia că sunt o maimuţă atârnată de ventilatorul de plafon şi că mă uitam de-acolo la cele două corpuri de jos, goale în pat sau nemişcate în faţa oglinzii, împlinind fantezii pe care nici măcar nu şi le-ar fi închipuit.

„Ca să putem vorbi trebuie mai întâi să trecem prin pat“, zisese ea. Avea darul de a crea imediat o stare de intimitate, de încredere, care mergea dincolo de trupuri. Am întrebat-o atunci ce voise să spună când ieşiserăm data trecută din restaurant. „Că mă excitasem“, mi-a răspuns. „Eram sătulă să te tot aud cum povesteai că te‑ai despărţit de nevastă-ta şi cât de rătăcit te simţi. Toţi suntem rătăciţi şi pierduţi, aşa că, dacă e numai asta, linişteşte-te, cu toţii ne-am despărţit de vreo femeie.“

Timpul s-a scurs de parcă ne-am fi cunoscut sau ne‑am fi iubit cândva demult, în trecut, iar acum ne reîntâlneam deodată în acest apartament necunoscut din New York. Numele ei exprima o acţiune, faptul de a se duce, călătoria fără sfârşit, îl desemna pe cel care pleacă. Şi, la fel de bine, însemna şi „o tipă ciudată“ („e dusă“ sau „e cam dusă“). Şi mai era ceva, purta acelaşi nume ca mama… vă vine să credeţi? „Ida“ fusese primul cuvânt pe care învăţasem să-l citesc. „Ida, vezi“, zicea mama, şi îmi spunea pe litere numele ei gravat pe uşa casei bunicilor mei materni.

Duminică noaptea, am reuşit să prindem ultimul tren şi ne-am urcat în vagoane diferite pentru că nu dorea complicaţii. Ce complicaţii? Nu vreau să ofer subiect de bârfe în departament. Nu trebuia să îi dau telefon, indiferent de motiv, nici să-i scriu e-mailuri cu caracter personal. Era o femeie singură şi dorea să rămână o femeie singură. Nici vorbă despre prostii domestice sau false complicităţi. Vorbea mereu în glumă (exact ca mama) şi-şi păstra viciile departe de viaţa profesională. Am coborât la Junction şi de pe peron am urmărit-o cum urcă în trenul care ducea către orăşelul universitar; luminată, la fereastră, îşi aranja părul şi-şi farda ochii, uitându-se în aceeaşi oglindă de poşetă.

[0] În spaniolă, ida – „ducere“, „dus“.





Acest articol are 1 COMENTARIU. Spune-ti parerea!

  1. Monique spune:

    Ce m-a captivat pasajul acesta. L-am citit dintr-o suflare. Eu ma duc sambata la targ. Succes!

    raspunde

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright ©2011 Bookblog.ro