Bernhard Schlink
Femeia de pe scări
Traducere din limba germană de Gabriella Eftimie
Biblioteca Polirom
Seria Actual

fragment

De fapt, nu îmi dorisem să mă fac avocat, ci judecător. Obţinusem notele necesare la examene, ştiam că se caută judecători, eram pregătit să mă mut oriunde ar fi fost nevoie şi consideram interviul de angajare de la Ministerul Justiţiei o simplă formalitate. Acesta a avut loc într o după amiază.
Directorul de resurse umane era un domn în vârstă, cu o privire prietenoasă.
— La şaptesprezece ani aţi dat bacalaureatul, la două¬zeci şi unu aţi luat primul examen şi la douăzeci şi trei, al doilea – n am mai avut un candidat atât de tânăr... şi nici atât de bun. E ceva foarte rar.
Eram mândru de notele mele bune şi de vârsta mea fragedă. Dar voiam să par modest.
— M au dat mai devreme la şcoală şi ajustările de la începutul anului şcolar, o dată de la primăvară la toamnă şi încă o dată de la toamnă la primăvară, m au scutit de două jumătăţi de an.
Bărbatul a dat din cap.
— Două jumătăţi de an primite cadou. Şi încă una, având în vedere că după primul examen n a trebuit să aşteptaţi, ci aţi prins imediat stagiatura. Aţi scutit o grămadă de timp.
— Nu înţeleg...
— Nu ? a întrebat el, privindu mă cu blândeţe. Păi, dacă începeţi de luna viitoare, o să i judecaţi pe alţii timp de patruzeci şi doi de ani. Veţi sta sus, pe podium, iar ei vor sta jos, îi veţi asculta, veţi vorbi cu ei, le veţi zâmbi chiar, dar până la urmă tot de sus veţi judeca cine are dreptate şi cine e vinovat, cine e privat de libertate şi cine şi o păs¬trează. Chiar vreţi asta – să staţi pe podium timp de patru¬zeci şi doi de ani, să aveţi dreptate timp de patruzeci şi doi de ani ? Credeţi că v ar face bine ?
Nu ştiam ce să i spun. Da, îmi surâdea postura de jude¬cător aflat la înălţimea podiumului, mediind imparţial între ceilalţi şi decizând soarta oamenilor la fel de imparţial. De ce n aş face asta timp de patruzeci şi doi de ani ?
Bătrânul a închis dosarul din faţa lui.
— Bineînţeles că vă angajăm, dacă vreţi cu adevărat. Dar nu azi. Veniţi săptămâna viitoare, o să vă angajeze colegul care o să mi ia locul. Sau peste o jumătate de an, după ce v aţi cheltuit economiile. Sau peste cinci ani, după ce ajungeţi să cunoaşteţi legea şi de jos, din tribune, din perspectiva unui avocat, a unui consilier juridic sau a unui procuror.
Bărbatul s a ridicat şi m am ridicat şi eu, zăpăcit şi stupefiat, privindu l cum îşi scotea haina din dulap şi şi o punea pe braţ, apoi am ieşit din sală, am traversat corido¬rul, am coborât scările şi m am oprit cu el în faţa clădirii Ministerului.
— Simţiţi vara în aer ? Nu mai e mult şi o să avem parte de zile fierbinţi, nopţi călduţe şi ploi cu soare, a zis el zâmbind. Domnul să vă aibă în pază !
Mă simţeam profund ofensat. Nu mă voiau ? În cazul ăsta, nici eu nu i voiam pe ei. Nu m am făcut avocat pen¬tru că aşa m a sfătuit bătrânul, ci dimpotrivă, ca să i fac în ciudă. M am mutat la Frankfurt, m am angajat la Karchinger şi Kunze, o firmă de avocatură cu cinci membri, mi am scris teza de doctorat şi, după trei ani, am devenit partener. Eram cel mai tânăr partener dintr o firmă de avocatură din Frankfurt şi mă mândream nespus cu asta. Karchinger şi Kunze fuseseră colegi de şcoală şi de facultate, Kunze era necăsătorit şi n avea copii, în timp ce Karchinger era însurat cu o femeie jovială din Renania şi avea un băiat de vârsta mea, de la care lumea se aştepta să şi găsească într o bună zi locul în firma noastră de avocatură şi care între timp se chinuia să obţină o bursă şi se pregătea cu mine pentru examenul de absolvire. Din fericire, ne înţelegeam bine, cum continuăm să o facem şi acum. Azi e şi el avocat şi îşi compensează lacunele juridice prin abilităţi sociale. A atras multe cazuri importante la firmă. Faptul că în pre¬zent avem şaptesprezece parteneri tineri şi treizeci şi opt de angajaţi i se datorează în parte şi lui.[…]
În primii ani, mi s au repartizat cazurile care nu i inte¬resau pe Karchinger şi pe Kunze. Un pictor care terminase o lucrare comandată, care fusese plătit pentru ea şi acum se certa cu clientul – iată ce mi pusese în braţe şeful de birou, fără să se consulte măcar cu Karchinger sau Kunze.
Karl Schwind nu venise singur. Împreună cu el – pe atunci, avea în jur de treizeci de ani – a apărut şi o fată, de aproximativ douăzeci de ani şi, dacă el, cu salopeta lui de stambă şi părul ciufulit, se integra perfect în atmosfera anului 1968, ea, care arăta impecabil, părea o străină. Se mişca cu calm, mă cerceta cu răceală şi când pictorul înce¬pea să se agite, îl liniştea punându şi mâna pe braţul lui.
— Nu vrea să mă lase nici măcar să fac o fotografie.
— Aţi...
— Portofoliul meu e distrus şi sunt nevoit să fac repro¬duceri după unele lucrări. Ştiu cine a cumpărat lucrarea, l am şi sunat şi mi a permis să trec pe la el şi să fac foto¬grafii. Cică se bucură de vizita mea. Dar nu mă lasă să i calc pragul.
— De ce ?
— Nu mi a spus de ce. L am sunat, dar mi a închis telefonul în nas, iar când i am scris, nu mi a răspuns.
Tot flutura mâinile, desfăcându şi şi încleştându şi pum¬nii. Avea mâini mari, la fel ca restul corpului – statura, faţa, ochii, nasul, gura.
— Ţin mult la tablourile mele. Abia mă îndur să le vând.
I am explicat că legea oferă pictorului acces la lucrarea sa, în caz că vrea să o multiplice.
— În cazul în care artistul are un interes justificat, care nu îl încalcă pe al proprietarului. De ce, credeţi că propri¬etarul ar putea să ridice vreo obiecţie ?
Pictorul şi a împins bărbia înainte, a încleştat gura şi a scuturat din cap. M am uitat nedumerit la femeie, dar ea a ridicat din umeri zâmbind. Pictorul mi a dat numele proprietarului tabloului, Peter Gundlach, şi adresa, un loc de vis pe coama muntelui Taunus.
— Cum v a fost distrus portofoliul ? Nu c ar depinde de asta, dar dacă i aş putea explica de ce...
M a întrerupt din nou, iar eu i am luat o în nume de rău, cum făceam pe vremea aia de fiecare dată când nu reuşeam să mă impun cum mi aş fi dorit.
— Am avut un accident de maşină şi portofoliul a ars cu tot cu automobil.
— Sper că...
— Eu n am păţit nimic. Dar Irene a fost prinsă înăun¬tru şi s a ales cu nişte arsuri, a spus punând o mână pe piciorul femeii.
— Îmi pare...
Pictorul a dat din mână.
— Nu i nimic grav. Şi oricum, s a vindecat de mult.