Aurora Liiceanu

Ea şi El

Biografia unei relaţii

Colecţie: Seria de autor „Aurora Liiceanu”

Domeniu: Psihologie

ISBN: 978-973-46-6168-8

Format: 120x185 mm

256 p.

Preţ: 29.95 lei

- fragment -

Mă las păgubaşă, gândindu‑mă la Ea. Uneori, îmi dau seama, mă pierd printre gânduri, aşa cum am făcut mai sus, în asociaţii tangenţiale, care mă fac să ajung la digresiuni şi întorsături din drumul minţii, făcându‑mă să simt cumva eşecul construc­ţiei unei continuităţi necesare cititorului.

O cunoşteam pe Ea, aşa că întâlnirile noastre aveau ceva din comunicările reversibile, o recipro­citate firească, care se va vedea în ce voi scrie. Sigur că ea vorbea şi eu o ascultam, dar eu a tre­buit să integrez cele spuse de ea în această scriitură care este a mea. Nu era vorba să‑mi povestească viaţa ei, deşi a făcut‑o. Eu nu riscam nimic, cel mult minime confidenţe care apar în relaţiile per­sonale, asociaţii legate de ceea ce‑mi spunea ea, care mă ajutau să întâlnesc ideea unei reciprocităţi mentale. Unele divagaţii spontane sau digresiuni ce descurcau tensiunea unor gânduri. Doar vor­beam una cu alta, nu era nici un interviu şi nici o anchetă etnografică. Era un dialog. Desigur că avea o versiune a vieţii ei, a propriei ei istorii, deşi până nu vorbeşti cu cineva nu formulezi în vorbe ceea ce este zăpăceala minţii, acea versiune virtuală care are mai degrabă adesea o existenţă rudimentară. Este ca ceva de uz intern. Când oamenii vorbesc, trebuie să recunoaştem, sunt dezordonaţi. Scrisul este o formă de disciplină a gândurilor, cere aten­ţie, nu are nici pe departe spontaneitatea conver­saţiei, a oralităţii, a taclalelor, trăncănelilor sau a pălăvrăgelilor.

Avem fatalmente tendinţa de a trata informaţiile, ce se spune în dialog sau, mă rog, ce percepem, auzim, ca piese de puzzle care se reconstituie ca şi cum ar exista un model virtual ideal, o ordine, un sens a ceea ce este dispersat şi amestecat. Cred că este o manifestare a cunoscutului efect Zeigarnik, care ne aranjează mintea. Chiar cred în acest efect. Acest lucru, această tendinţă se întâmplă la nivelul ascultătorului, doritor de ceva ordonat, oricât de curios ar fi el.

Mai contează şi faptul că bucăţile de viaţă, frag­mente ale ei sau frânturi de existenţă, povestite nu livrează direct trăirile, trecutul, ci ceea ce a rămas în memorie în prezent. Ca zaţul cafelei. Sau nu înţelegem trecutul cu mintea din trecut. Schemele înţelegerii sunt cele ale prezentului, ale celui care suntem azi, nu ale celui care am fost ieri.

Dar iată că, tot vrând să văd relaţia dintre iden­titate şi memorie, am ajuns la ce spune un specialist în autobiografie, Philippe Lejeune. El spune că discursul memoriei, felul în care ea umblă şi se desfăşoară, cum funcţionează, e un labirint. Dezordinea celui care vorbeşte, care‑şi aminteşte ceva, trebuie să‑l facă pe ascultător să se orienteze. Să caute un sens, o linie, o direcţie. M‑am gândit la mine ascultând‑o pe Ea. Există, astfel, un efort al ascultătorului.

De ce este un labirint mai uşor de înţeles, dar nu este? Pentru că demersul memoriei vorbitorului, în cazul meu, al Ei, nu este unul natural în sensul de a avea o perspectivă unitară asupra vieţii. Fiecare etapă, fiecare fragment al vieţii are propria sa construcţie, prin urmare cel care ascultă trebuie să folosească drept unealtă un înainte de ceva şi un după ceva. Cronologia este diabolică.

Şi ce puteam eu face în momentul în care am decis să scriu despre întâlnirile mele cu Ea? Cum să trec zbânţuiala oralităţii în scriitură? Cum să fac ca elementele care compun o poveste de viaţă, chiar dacă nu e completă – de pildă, copilăria Ei şi altele –, să capete complexitatea vieţii înseşi? Cum să mă mişc între ştiinţă şi literatură? Cum scap de acest tabu al unităţii persoanei – în cazul meu, Ea – când aflu că amintirile se zbenguie şi se împreunează indecent de liber, fac hibrizi şi că nu există niciodată un eu solid, ca un ţăruş de care te ţii, şi că, vai, culmea, tu te simţi tu?

Acum, ca la teatru, voi prezenta personajele şi las deoparte complicaţia privind amintirile şi ade­vărul şi încârligarea lor.

Care ar fi personajele? Mai întâi eu, cea care mi‑am expus mai sus grijile de a scrie despre întâl­nirile cu Ea. Apoi Ea, o femeie, cu tinereţea în spate, care este părăsită de El, un bărbat, şi el cu tinereţea în spate, deci amândoi poate prea vârst­nici pentru a‑i lovi amorul. Şi totuşi, relaţia lor a durat puţin peste zece ani.

Îi ştiu pe amândoi. Mă rog, mai mult sau mai puţin. Nici pe mine nu mă ştiu prea bine – şi cine s‑ar putea cunoaşte bine? Şi cine ar şti pe altcineva bine? Şi ce înseamnă bine?

Ea va fi cu mine un timp, ne vom întâlni. El, nu. El va fi prezent prin ceea ce‑mi amintesc eu despre el şi ceea ce îşi aminteşte Ea despre el. Când Ea a venit la mine după nu multe întâlniri, mi‑a trântit pe masă un maldăr de hârtii adresate de El ei, scrisori foarte lungi, aproape pagini de jurnal, despre ce făcea, ce gândea, fie că era singur, fie că era cu ea. Poate aveam să le citesc ca să văd cine era El, să văd lumea lui ca să înţeleg lumea ei, atunci când aveau lumea lor. Suntem enigme, mi‑am spus când am văzut maldărul de hârtii. Ea nu mai avea putere să le citească şi Dumnezeu ştie dacă mai trebuia.

***

Ea şi El. Biografia unei relaţii a apărut săptămâna aceasta în Seria de autor Aurora Liiceanu, și în ediție digitală, și va fi lansată la Salonul Internațional de Carte Bookfest 2016, sâmbătă, 4 iunie, ora 16.00, la standul Editurii Polirom, pavilionul C2, Romexpo.