Colecția Biblioteca Polirom

Seria Actual

Burhan Sönmez

Istanbul  Istanbul

Traducere din limba turcă de Leila Ünal

Fragment

Săptămâna trecută, într‑o zi fusesem adus pe jumătate leşinat şi azvârlit în celulă. Cu buzele uscate de sete, am murmurat ceva neînţeles. Doctorul crezuse că vreau apă, aşa că m‑a îndreptat în şezut încercând să‑mi dea să beau, dar eu mi‑am deschis ochii şi i‑am zis : „Nu vreau apă, ci corcoduşe“. Am râs atunci pe tema asta două zile. Doctorul l‑a întrebat pe Kamo dacă vrea şi el corcoduşe.

Kamo n‑a gustat gluma. Mintea lui nu era pe aceeaşi frecvenţă cu a noastră.

— Trecutul, Doctore, a zis el, trecutul nostru…

Doctorul şi‑a lăsat în jos mâna întinsă în aer de parcă i‑ar fi oferit corcoduşe.

— Trecutul nostru e acum la o distanţă la care nu îl mai putem ajunge. Mai bine ne‑am gândi la ziua de mâine, i‑a spus.

— Ştii, Doctore, nici Dumnezeu nu poate schimba trecutul. Dumnezeu, care e atotputernic, stăpâneşte peste prezent şi viitor, dar nu poate să se atingă de trecut. Dacă nici măcar puterea Lui nu este de ajuns, ce suntem noi pe lângă El ?

Pentru prima dată Doctorul l‑a privi pe Kamo cu milă, apoi a zâmbit.

— Tuturor frizerilor pe care‑i cunosc le place să vorbească, şi discută despre fotbal sau femei. Tu de ce vorbeşti despre asemenea lucruri ? Dacă eram clientul tău, nu mai dădeam a doua oară pe la frizeria ta. Poate că frizerii n‑ar trebui să facă facultate, altfel unde s‑ar mai duce bărbaţii să stea de vorbă despre fotbal şi femei ?

— Şi dacă nu aveam şcoală, tot mi‑aş fi pus întrebările astea.

— Gândeşte‑te aşa, Kamo. Te plângeai de copilăria petrecută cu mama ta, dar când ţi‑ai întâlnit soţia ai scăpat de acel trecut. Şi acum va fi la fel, când vei găsi un alt motiv să fii fericit mâine, vei uita zilele care au trecut.

— Alt motiv să fiu fericit ?

Doctorul a tras adânc aer în piept. Şi‑a frecat mâinile îngheţate. S‑a uitat în sus, de parcă se gândea cum să o scoată la capăt cu un pacient încăpăţânat de la cabinet. În clipa aceea a scârţâit greu uşa de fier.

Ne‑am uitat unul la altul. Se auzeau vocile bine dispuse ale anchetatorilor intrând pe uşă. Am ascultat atent cu toţii ce se vorbea pe coridor.

— S‑a înmuiat ?

— Într‑o zi‑două e gata.

— Ce‑a servit azi ?

— Şocuri electrice, umeraşe, apă cu presiune.

— Numele, adresa ?

— Alea le ştim.

— E peşte mare sau vreun răhăţel ?

— Moşul ăsta e peşte mare.

— Care celulă ?

— 40.

Era celula noastră.

Ne‑am îngrămădit laolaltă picioarele îngheţate, încercând să prindem o ultimă urmă de căldură. Puteam să plecăm şi să nu ne mai întoarcem. Sau puteam s‑o luăm din loc întregi la minte şi să ne întoarcem ţăcăniţi ; să plecăm oameni şi să ne întoarcem preschimbaţi în animal cu spiritul ciopârţit.

— Vin să mă ia, a zis Kamo îndreptându‑şi privirea către ferestruică. La ţanc.

Paşii s‑au apropiat. Uşa celulei s‑a deschis. Doi gardieni ţineau de la subraţ un bărbat voinic şi în vârstă, cărându‑l cu greu. Capul bărbatului îi căzuse în piept şi era plin de sânge peste tot.

— V‑am mai adus un coleg.

M‑am ridicat cu Doctorul, l‑am luat pe bărbat înăuntru şi l‑am întins pe jos. Gardienii au închis uşa şi au plecat.

— E aproape degerat, a spus Doctorul.

S‑a uitat dacă sângerează sau dacă are vreun os rupt. I‑a ridicat pleoapele şi i‑a examinat ochii în lumina slabă. I‑a luat un picior şi a început să‑l maseze. I‑am luat şi eu celălalt picior între palme, era rece ca gheaţa.

— Mă întind pe jos, culcaţi‑l pe mine, a zis Frizerul Kamo. Trebuie să‑l ferim de beton.

L‑am luat pe bătrân împreună cu Doctorul şi l‑am culcat pe spatele lui Kamo. Ne‑am întins şi noi de‑o parte şi de alta şi l‑am luat în braţe. Demult, oamenii dormeau cu vacile şi cu câinii ca să se încălzească. Celula ne trimitea înapoi la începuturile istoriei. Îmbrăţişam un om pe care nu‑l cunoşteam, încercând să‑l readucem astfel la viaţă.

— Tu eşti bine, Kamo ?

— Da, Doctore. Zici că l‑au făcut să aştepte pe omul ăsta dezbrăcat în zăpadă.

— Zăpadă ?

— Da, în ziua când m‑au prins a nins fără oprire, a zis Frizerul Kamo.

— Se pare că anul ăsta iarna a venit devreme. Când m‑au arestat pe mine era soare afară. În timp ce Doctorul şi Frizerul Kamo discutau, eu mă mulţumeam să ascult. Nu găseam o portiţă să intru în vorbă. De trei zile, Kamo ori se făcea că nu mă vede, ori mă certa. Uneori îmi spunea „student“, alteori „puşti“. Aveam optsprezece ani şi aşteptam să‑mi arate şi mie măcar puţin din respectul pe care i‑l arăta Doctorului. Când am fost arestat, bănuiam cam ce mă aşteaptă aici, dar între bănuielile mele nu intra şi un coleg de celulă problematic. Suferinţa era fără limite, ori rezistam, ori clacam, dar cu Kamo nu ştiam cum să mă port. Şi când m‑au prins unul din poliţaii civil îmi zisese întruna „puştiule“ şi, în vreme ce‑mi strivea degetele în maşină : „Va fi păcat de tine, puştiule, vorbeşte odată“. Când i‑am zis „Nu sunt puşti“, şi‑a încolăcit ambele mâini de gâtul meu şi a încercat să mă sugrume. L‑au oprit ceilalţi poliţai, sau îşi jucaseră jocul dintotdeauna. Îmi ştiau numele adevărat şi mă întrebau cu cine trebuia să mă întâlnesc. Nu mă miram că‑mi ştiau numele cât mă uimea că erau la curent cu locul şi ora întâlnirii. „Nu sunt puşti, sunt student la universitate. Eram în drum spre cursuri, despre ce întâlnire vorbiţi ?“ „Atunci, de ce ai fugit ?“ Când băgasem de seamă că sunt urmărit, intrasem pe prima străduţă şi începusem să alerg. „Am întârziat, doar încercam să ajung la curs.“