bookblog.ro

---

Fragment: „Pisica musafir” de Takashi Hiraide

Scris de • 3 February 2016 • in categoria Recomandari

pisicamusafir-5967Takashi Hiraide

Pisica musafir

Traducere din limba japoneză şi note de Diana Tihan

Colecţia Biblioteca Polirom

                         Seria Actual

 

fragment

Am meşterit o uşiţă prin care nici o altă pisică în

afară de Mica nu putea intra şi ieşi din casa noastră.

Sub fereastra imensă de pe peretele de sud exista o

fantă de aerisire şi eliminare a prafului, acoperită cu

sticlă mată, de vreo patruzeci de centimetri lăţime şi

lungă cât fereastra. Am crăpat fanta aceea doar vreo

şapte centimetri, suficient cât să se poată strecura

Mica înăuntru. Pentru a ţine frigul şi insectele la

distanţă, am acoperit deschizătura cu o bucată groasă

de bumbac, de un albastru marin.

Într-un colţ al camerei japoneze, i-am pregătit căsuţa

– o cutie de carton pentru mandarine. Înăuntru,

am aşternut un prosopel şi am pus o farfurie pentru

mâncare, iar lângă cutie i-am aşezat un bol pentru

lapte.

Dacă se întâmpla să vină exact atunci când cutia

ei nu se afla la locul obişnuit, mutată fiind altundeva

pentru curăţenie, Mica îi observa imediat lipsa şi

începea să se dea de ceasul morţii rostogolindu-se

în locul cu pricina.

Zgărdiţa cea roşie din jurul gâtului îi era uneori

înlocuită cu una mov. Nu ştiam niciodată cu care

din ele avea să-şi facă apariţia. Dar Mica părea să

ştie că şi în casa unor oameni care nu aveau dreptul

să-i schimbe zgărdiţa exista un loc unde era iubită

şi protejată.

O dată, Mica s-a întâmplat să vină exact în timp

ce primeam vizita a doi editori. Conştientă de prezenţa

străinilor, s-a pisicit de vreo patru-cinci ori pe

lângă soţia mea, de parcă ar fi vrut să le indice fără

echivoc cine era protectorul ei.

Intr-o după amiază de primăvară, după echinocţiu,

Mica a venit de la vânătoare. Cu o vrabie în colţi

şi cu blăniţa zbârlită a dat de câteva ori roată casei

noastre, tot mârâind şi alergând cu paşi apăsaţi şi

zgomotoşi. Auzisem că pisicile arată întotdeauna

prada mai întâi stăpânului, dar Mica s-a tot învârtit

mârâind în jurul casei, iarăşi şi iarăşi, de parcă stăpânul

căruia voia să-i arate prada era însăşi casa. După

aceea, s-a dus în grădina de legume aflată în ungherul

de răsărit

al curţii şi s-a jucat cu biata vrăbiuţă

până când a lăsat-o fără suflare. După ce a îngropat

pasărea, soţia mea a spus:

— De asta nu vreau eu să o iau pe Mica în braţe,

pentru că sunt mai fericită atunci când animalele

sunt libere să facă ce vor.

În aprilie, o puzderie de fluturi albăstrui-cenuşii

au început să zboare atât de jos, aproape una cu pământul,

încât era cât pe ce să-i calci în picioare.

Soţia îmi spunea, de asemenea, că animalele, de

pildă pisicile, chiar dacă fac parte dintr-o familie

anume, în speţă cea a felinelor, toate au, fiecare în

parte, propria lor personalitate.

— Pentru mine, Mica este un foarte bun prieten

cu care mă înţeleg de minune, chiar dacă se întâmplă

să fie pisică.

Mi-a spus şi un aforism conform căruia esenţa

iubirii nu este nimic altceva decât observaţie neatinsă

de sentimentalism. Din când în când, soţia mai nota

păţaniile Micăi intr-un caiet voluminos.

În iunie am lăsat-o singură acasă şi am plecat

intr-o călătorie prin câteva oraşe din Statele Unite şi

Canada, cu sarcina de a strânge date pentru o lucrare.

În lipsa mea a intervenit o schimbare în comportamentul

Micăi. Poate că fusese dresată, nu ştiu sigur,

dar până atunci nu se urca niciodată în pat sau pe

vreun aşternut întins, ci păşea cu grijă pe alături, dar

intr-una din serile cât am fost plecat, Mica s-a urcat

tiptil pe pătura sub care dormea soţia şi s-a culcat

lângă ea. De atunci, şi-a făcut un obicei din a dormi

alături de soţia mea.

În Statele Unite m-am pricopsit cu o răceală straşnică

şi de aceea, imediat ce m-am întors acasă, am

intrat direct în pat. Mai târziu a apărut şi Mica şi,

după obiceiul de curând căpătat, a sărit pe pătură,

pentru ca în secunda următoare să şi bage de seamă

că înăuntru dormea o altă fiinţă. A şovăit o clipă,

apoi a făcut un salt pe măsuţa de toaletă şi, reflectându-și

silueta în oglindă, a dispărut în întunericul

dulapului de haine, strecurându-se printr-un colţ al

pânzei atârnate la intrare. Dulapul acela nu avea uşi,

ci doar o pânză care-i masca intrarea. Înăuntru,

pe

ultimul raft de sus, Mica îşi făcuse un culcuş numai

al ei. Ca să-i oferim ocazia de a dormi acolo oricând

poftea, dar şi ca să ne oferim nouă prilejul de a ne

odihni în voie, ne-am obişnuit să scoatem aşternuturile

din dulap seara cât mai devreme.

21 iunie 1989 a fost ziua în care soţia mea a rupt

prietenia ei cu Mica.

Rudele noastre venite din Kyūshū i-au adus soţiei

în dar un minunat crevete-călugăriţă pescuit în Marea

Ariake, specialitate pe care localnicii o numeau shappa

în dialectul local. Odată scos din ambalaj, m-a uimit

cu dimensiunile lui impresionante – părea chiar de

două ori mai mare decât creveţii-călugăriţă care se

servesc de obicei la restaurantele de sushi din Tokyo.

Avea două perechi de antene, unele mai mari,

altele mai mici, şi cinci perechi de picioare, dintre

care cea din mijloc – a doua – era considerabil mai

mare decât celelalte. Având formă de coasă, aceste

două picioare foloseau la prins creveţi mai mici şi

raci. Coada se termina cu un căuş mărişor cu care

săpa gropi în mâlul din apele mai puţin adânci. Avea

o culoare azurie, iar pe spate, câteva dungi de culoarea

curcubeului. La prăjit, nuanţa aceea de violet avea

să se preschimbe intr-un auriu de bronz.

Fiind prins la începutul verii, avea şi icre, ceea ce

îl transforma intr-o delicatesă şi mai râvnită. Imediat

ce l-am scos pe masă la cina festivă din seara

aceea, fiert şi uşor asezonat cu condimente, printre

noi, sunându-și clopoţelul, şi-a făcut apariţia şi pisica

musafir.

La vederea spinării dolofane a crevetelui, Mica s-a

lăsat cuprinsă de o frenezie neaşteptată. Îi mai dăduserăm

şi înainte peşte, fript sau crud, dar se purtase

altfel. De data aceasta era aproape de nerecunoscut.

Totuşi, soţia mea s-a purtat ca de obicei:

a strigat

pisica mărunţind cu degetele o bucată de crevete şi

apoi a întins-o către boticul pe care Mica şi-l iţise

lângă ea.

Precum o aripioară de rechin crescută pe spinare,

blăniţa i se zbârlise toată, iar coada i se umflase ca

a unui raton. Şi-a înfulecat bucăţica intr-o străfulgerare:

pesemne că îi plăcuse fie gustul, fie consistenţa,

fie lunecuşul lin al îmbucăturii pe gât, cert este că

în clipa următoare s-a arătat şi mai pofticioasă.

Soţia i-a mai pregătit o bucată, iar Mica a înșfăcat-o

intr-un asalt fulgerător. După câtva timp, a urmat

încă o bucăţică. Din capătul opus al mesei, îi vedeam

limba lipăind ca un foc roşu intr-o fracţiune de secundă,

cât îşi deschidea boticul.

***

Alcătuit cu fine tuşe de observaţie atentă, romanul Pisica musafir străluceşte prin micile momente şi bucurii ale vieţii, surprinse pe fundalul unei frumuseţi poetice rare. La finalul epocii Showa, el şi ea – soţul care tocmai demisionase de la o editură şi soţia, corector de manuscrise – locuiesc cu chirie în centrul oraşului Tokyo, într-o casă din curtea unui conac construit în anii ’60. Între cuplul trecut de prima tinereţe şi Mica, pisica vecinilor, care vine adesea în vizite clandestine, se înfiripă o puternică legătură afectivă prin care viaţa capătă un alt sens. Această fericire a lucrurilor mărunte durează până într-o zi, când Mica îşi întârzie mai mult decât de obicei apariţia şi panica se insinuează în molcomul şir de întâmplări cotidiene…

„Un şir de obiecte şi experienţe ieşite din comun care par să nu se mai termine, o combinaţie curioasă de iuţeală şi minuţiozitate: ceea ce la început pare aglomerare de imagini întâmplătoare se transformă într-o colecţie aproape microscopică de emoţii şi fenomene.” (The Believer)

PUBLICUL

fanii romanelor fantasy cu influenţe culturale japoneze

cititorii de literatură japoneză

 





Acest articol are 1 COMENTARIU. Spune-ti parerea!

  1. Lily spune:

    Superba carte! Dintre acelea care necesita o pauza dupa ce o termini, ca sa percepti maxim fiecare simtamant insuflat.

    raspunde

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright ©2011 Bookblog.ro