Fragment: „Pisica musafir” de Takashi Hiraide
Scris de bookblog.ro • 3 February 2016 • in categoria Recomandari
Pisica musafir
Traducere din limba japoneză şi note de Diana Tihan
Colecţia Biblioteca Polirom
Seria Actual
fragment
Am meşterit o uşiţă prin care nici o altă pisică în
afară de Mica nu putea intra şi ieşi din casa noastră.
Sub fereastra imensă de pe peretele de sud exista o
fantă de aerisire şi eliminare a prafului, acoperită cu
sticlă mată, de vreo patruzeci de centimetri lăţime şi
lungă cât fereastra. Am crăpat fanta aceea doar vreo
şapte centimetri, suficient cât să se poată strecura
Mica înăuntru. Pentru a ţine frigul şi insectele la
distanţă, am acoperit deschizătura cu o bucată groasă
de bumbac, de un albastru marin.
Într-un colţ al camerei japoneze, i-am pregătit căsuţa
– o cutie de carton pentru mandarine. Înăuntru,
am aşternut un prosopel şi am pus o farfurie pentru
mâncare, iar lângă cutie i-am aşezat un bol pentru
lapte.
Dacă se întâmpla să vină exact atunci când cutia
ei nu se afla la locul obişnuit, mutată fiind altundeva
pentru curăţenie, Mica îi observa imediat lipsa şi
începea să se dea de ceasul morţii rostogolindu-se
în locul cu pricina.
Zgărdiţa cea roşie din jurul gâtului îi era uneori
înlocuită cu una mov. Nu ştiam niciodată cu care
din ele avea să-şi facă apariţia. Dar Mica părea să
ştie că şi în casa unor oameni care nu aveau dreptul
să-i schimbe zgărdiţa exista un loc unde era iubită
şi protejată.
O dată, Mica s-a întâmplat să vină exact în timp
ce primeam vizita a doi editori. Conştientă de prezenţa
străinilor, s-a pisicit de vreo patru-cinci ori pe
lângă soţia mea, de parcă ar fi vrut să le indice fără
echivoc cine era protectorul ei.
Intr-o după amiază de primăvară, după echinocţiu,
Mica a venit de la vânătoare. Cu o vrabie în colţi
şi cu blăniţa zbârlită a dat de câteva ori roată casei
noastre, tot mârâind şi alergând cu paşi apăsaţi şi
zgomotoşi. Auzisem că pisicile arată întotdeauna
prada mai întâi stăpânului, dar Mica s-a tot învârtit
mârâind în jurul casei, iarăşi şi iarăşi, de parcă stăpânul
căruia voia să-i arate prada era însăşi casa. După
aceea, s-a dus în grădina de legume aflată în ungherul
de răsărit
al curţii şi s-a jucat cu biata vrăbiuţă
până când a lăsat-o fără suflare. După ce a îngropat
pasărea, soţia mea a spus:
— De asta nu vreau eu să o iau pe Mica în braţe,
pentru că sunt mai fericită atunci când animalele
sunt libere să facă ce vor.
În aprilie, o puzderie de fluturi albăstrui-cenuşii
au început să zboare atât de jos, aproape una cu pământul,
încât era cât pe ce să-i calci în picioare.
Soţia îmi spunea, de asemenea, că animalele, de
pildă pisicile, chiar dacă fac parte dintr-o familie
anume, în speţă cea a felinelor, toate au, fiecare în
parte, propria lor personalitate.
— Pentru mine, Mica este un foarte bun prieten
cu care mă înţeleg de minune, chiar dacă se întâmplă
să fie pisică.
Mi-a spus şi un aforism conform căruia esenţa
iubirii nu este nimic altceva decât observaţie neatinsă
de sentimentalism. Din când în când, soţia mai nota
păţaniile Micăi intr-un caiet voluminos.
În iunie am lăsat-o singură acasă şi am plecat
intr-o călătorie prin câteva oraşe din Statele Unite şi
Canada, cu sarcina de a strânge date pentru o lucrare.
În lipsa mea a intervenit o schimbare în comportamentul
Micăi. Poate că fusese dresată, nu ştiu sigur,
dar până atunci nu se urca niciodată în pat sau pe
vreun aşternut întins, ci păşea cu grijă pe alături, dar
intr-una din serile cât am fost plecat, Mica s-a urcat
tiptil pe pătura sub care dormea soţia şi s-a culcat
lângă ea. De atunci, şi-a făcut un obicei din a dormi
alături de soţia mea.
În Statele Unite m-am pricopsit cu o răceală straşnică
şi de aceea, imediat ce m-am întors acasă, am
intrat direct în pat. Mai târziu a apărut şi Mica şi,
după obiceiul de curând căpătat, a sărit pe pătură,
pentru ca în secunda următoare să şi bage de seamă
că înăuntru dormea o altă fiinţă. A şovăit o clipă,
apoi a făcut un salt pe măsuţa de toaletă şi, reflectându-și
silueta în oglindă, a dispărut în întunericul
dulapului de haine, strecurându-se printr-un colţ al
pânzei atârnate la intrare. Dulapul acela nu avea uşi,
ci doar o pânză care-i masca intrarea. Înăuntru,
pe
ultimul raft de sus, Mica îşi făcuse un culcuş numai
al ei. Ca să-i oferim ocazia de a dormi acolo oricând
poftea, dar şi ca să ne oferim nouă prilejul de a ne
odihni în voie, ne-am obişnuit să scoatem aşternuturile
din dulap seara cât mai devreme.
21 iunie 1989 a fost ziua în care soţia mea a rupt
prietenia ei cu Mica.
Rudele noastre venite din Kyūshū i-au adus soţiei
în dar un minunat crevete-călugăriţă pescuit în Marea
Ariake, specialitate pe care localnicii o numeau shappa
în dialectul local. Odată scos din ambalaj, m-a uimit
cu dimensiunile lui impresionante – părea chiar de
două ori mai mare decât creveţii-călugăriţă care se
servesc de obicei la restaurantele de sushi din Tokyo.
Avea două perechi de antene, unele mai mari,
altele mai mici, şi cinci perechi de picioare, dintre
care cea din mijloc – a doua – era considerabil mai
mare decât celelalte. Având formă de coasă, aceste
două picioare foloseau la prins creveţi mai mici şi
raci. Coada se termina cu un căuş mărişor cu care
săpa gropi în mâlul din apele mai puţin adânci. Avea
o culoare azurie, iar pe spate, câteva dungi de culoarea
curcubeului. La prăjit, nuanţa aceea de violet avea
să se preschimbe intr-un auriu de bronz.
Fiind prins la începutul verii, avea şi icre, ceea ce
îl transforma intr-o delicatesă şi mai râvnită. Imediat
ce l-am scos pe masă la cina festivă din seara
aceea, fiert şi uşor asezonat cu condimente, printre
noi, sunându-și clopoţelul, şi-a făcut apariţia şi pisica
musafir.
La vederea spinării dolofane a crevetelui, Mica s-a
lăsat cuprinsă de o frenezie neaşteptată. Îi mai dăduserăm
şi înainte peşte, fript sau crud, dar se purtase
altfel. De data aceasta era aproape de nerecunoscut.
Totuşi, soţia mea s-a purtat ca de obicei:
a strigat
pisica mărunţind cu degetele o bucată de crevete şi
apoi a întins-o către boticul pe care Mica şi-l iţise
lângă ea.
Precum o aripioară de rechin crescută pe spinare,
blăniţa i se zbârlise toată, iar coada i se umflase ca
a unui raton. Şi-a înfulecat bucăţica intr-o străfulgerare:
pesemne că îi plăcuse fie gustul, fie consistenţa,
fie lunecuşul lin al îmbucăturii pe gât, cert este că
în clipa următoare s-a arătat şi mai pofticioasă.
Soţia i-a mai pregătit o bucată, iar Mica a înșfăcat-o
intr-un asalt fulgerător. După câtva timp, a urmat
încă o bucăţică. Din capătul opus al mesei, îi vedeam
limba lipăind ca un foc roşu intr-o fracţiune de secundă,
cât îşi deschidea boticul.
***
Alcătuit cu fine tuşe de observaţie atentă, romanul Pisica musafir străluceşte prin micile momente şi bucurii ale vieţii, surprinse pe fundalul unei frumuseţi poetice rare. La finalul epocii Showa, el şi ea – soţul care tocmai demisionase de la o editură şi soţia, corector de manuscrise – locuiesc cu chirie în centrul oraşului Tokyo, într-o casă din curtea unui conac construit în anii ’60. Între cuplul trecut de prima tinereţe şi Mica, pisica vecinilor, care vine adesea în vizite clandestine, se înfiripă o puternică legătură afectivă prin care viaţa capătă un alt sens. Această fericire a lucrurilor mărunte durează până într-o zi, când Mica îşi întârzie mai mult decât de obicei apariţia şi panica se insinuează în molcomul şir de întâmplări cotidiene…
„Un şir de obiecte şi experienţe ieşite din comun care par să nu se mai termine, o combinaţie curioasă de iuţeală şi minuţiozitate: ceea ce la început pare aglomerare de imagini întâmplătoare se transformă într-o colecţie aproape microscopică de emoţii şi fenomene.” (The Believer)
PUBLICUL
fanii romanelor fantasy cu influenţe culturale japoneze
cititorii de literatură japoneză
Lily spune:
12 February 2016 | 11:24 am
Superba carte! Dintre acelea care necesita o pauza dupa ce o termini, ca sa percepti maxim fiecare simtamant insuflat.