bookblog.ro

---

Fragment: Sirena şi alte povestiri de Giuseppe Tomasi di Lampedusa

Scris de • 8 April 2016 • in categoria Recomandari

Sirena.Sirena şi alte povestiri

Giuseppe Tomasi di Lampedusa        

Traducere din italiană de Gabriela Lungu

Editura Humanitas Fiction

Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu

- fragment -

(…) Mă trezisem de puţină vreme şi mă urcasem imediat în barcă, câteva lovituri de vâslă mă

îndepărtaseră de pietricelele plajei şi mă oprisem sub o stâncă a cărei umbră urma să mă ferească de soarele care urca deja pe cer, încărcat de o furie minunată, şi schimba în aur şi azuriu candoarea mării aurorale. Declamam, când am simţit că marginea bărcii se înclină uşor, înspre dreapta, ca şi cum cineva s-ar fi agăţat de ea ca să urce. M-am întors şi am văzut-o: chipul limpede al unei fete de şaispre zece ani răsărea din apa mării, două braţe mici strângeau marginea de lemn. Fata zâmbea, o uşoară cută îi mişca buzele palide şi lăsa la vedere nişte

dinţişori ascuţiţi şi albi, ca ai câinilor. Nu era însă unul din zâmbetele care se văd la voi, ăştilalţi, corcite mereu de o expresie superfluă de bună  voinţă sau de ironie, de milă, de cruzime sau de orice altceva; el nu exprima decât ceea ce era, adică o bucurie aproape animalică de a trăi, o fericire aproape divină. Zâmbetul acesta a fost primul dintre farmecele care au avut efect asupra mea, dezvăluindu-mi paradisuri de seninătăţi uitate. De pe părul rebel de culoarea soarelui apa mării se scurgea pe ochii-i vezi larg deschişi, pe trăsăturile ei de o puritate copilărească.

Raţiunea noastră bănuitoare, oricât ar fi de pregătită, se răzvrăteşte în faţa miracolului, şi când simte că se apropie unul încearcă să facă apel la amintirea unor fenomene banale; asemenea oricui altcuiva mi-am impus să cred că am întâlnit o fată care se scălda şi, mişcându-mă cu grijă, am ajuns la înălţimea ei, m-am aplecat, i-am întins mâinile ca s-o ajut să urce. Dar ea, cu o uimitoare forţă se ridică din apă până la brâu, îmi trecu braţele pe după gât, mă învălui într-un parfum pe care nu-l mai simţisem niciodată şi alunecă în barcă: de la coapse în jos, corpul ei era cel al unui peşte, acoperit de foarte mici solzi sidefii şi albaştri, terminându-se într-o coadă bifurcată care plesnea încet fundul bărcii. Era o sirenă.

Întinsă pe spate îşi sprijinea capul pe mâinile încrucişate, arătându-şi cu o senină lipsă de pudoare delicatul puf de la subsuori, sânii depărtaţi, pântecele desăvârşit; dinspre ea se simţea venind ceea ce greşit am numit parfum, era un miros magic de mare, de voluptate nespus de tânără. Ne aflam în umbră, dar la douăzeci de metri de noi ţărmul se dăruia soarelui fremătând de plăcere. Goliciunea mea aproape deplină reuşea cu greu să-mi ascundă emoţia.

Vorbea, şi aşa fui copleşit, după cea a zâmbetului şi cea a mirosului, de a treia, cea mai puternică vrajă, cea a vocii. Era puţin guturală, voalată, vibrând de nenumărate armonii: în spatele vorbelor se simţeau mareele leneşe ale mărilor vara, foşnetul ultimelor spume pe plajele lumii, trecerea vânturilor pe valurile lunare. Cântecul sirenelor, Corbera, nu există, muzica de care nu poţi fugi e doar aceea a vocii lor.

Vorbea greceşte şi mi-era destul de greu s-o înţeleg. „Te auzeam vorbind singur într-o limbă asemănătoare cu a mea; îmi placi, ia-mă. Sunt Lighea, sunt fiica lui Calliope. Să nu crezi în poveştile inventate despre noi, nu omorâm pe nimeni, iubim doar.“

Aplecat deasupra ei, vâsleam, privind-o fix în ochii zâmbitori. Am ajuns la mal, am luat în braţe trupul înmiresmat, am trecut de la strălucire la umbra deasă, ea îmi strecura deja în gură acea voluptate care seamănă cu sărutările voastre terestre, aşa cum vinul seamănă cu apa chioară.

Senatorul îşi povestea aventura cu vocea joasă; eu, care în sufletul meu considerasem că diferitele mele experienţe cu femeile sunt total opuse alor sale, pe care le socotisem mediocre, de unde trăsesem prosteşte concluzia că între noi distanţa se micşorase, mă simţeam umilit: până şi în ceea ce priveşte iubirea mă vedeam căzut în prăpăstii uriaşe. N-am avut nici o clipă senzaţia că mi se spuneau gogoşi, şi orice om care ar fi fost de faţă, chiar şi cel mai sceptic, ar fi simţit răzbătând din vocea bătrânului cel mai sigur adevăr.

— Aşa începură cele trei săptămâni. Nu e îngăduit, şi de altfel ar fi o lipsă de respect faţă de tine, să intru în detalii. E suficient să spun că în acele îmbrăţişări mă bucuram în acelaşi timp de cea mai înaltă formă de voluptate spirituală, ca şi de cea elementară, lipsită de orice fel de rezonanţă socială, pe care păstorii noştri singuratici o simt când se unesc, prin munţi, cu caprele lor; iar dacă această comparaţie te dezgustă e pentru că nu eşti în stare să înfăptuieşti transpunerea necesară din planul animalic în cel supraomenesc, planuri, în cazul meu, suprapuse.

Gândeşte-te la ceea ce Balzac n-a putut exprima în Passion dans le désert. Din trupul ei nemuritor ţâşnea o asemenea forţă de viaţă, încât pierderile de energie erau imediat compensate, ba chiar sporite. În zilele acelea, Corbera, am iubit cât o sută de donjuani de-ai voştri adunaţi la un loc, pentru o viaţă întreagă. Şi ce iubire! La adăpost de mănăstiri şi de delicte, de ranchiuna cavalerilor de tot felul şi de rivalitatea atâtor Leporello, departe de cerinţele inimii,de falsele suspine, de sfârşelile închipuite care murdăresc inevitabil mizerabilele voastre sărutări. Un Leporello, drept să spun, ne-a deranjat în prima zi, dar a fost doar o dată: pe la unsprezece

am auzit zgomotul bocancilor ţăranului pe cărarea care ducea la mare. De abia am avut timp să acopăr cu un cearşaf trupul neobişnuit al Ligheei, că şi era în prag, capul, gâtul, braţele ei, care nu erau acoperite, l-au făcut pe Leporello să creadă că era vorba de o vulgară cucerire de-a mea şi îi insuflară un neaşteptat respect; stătu şi mai puţin decât de obicei şi la plecare îmi făcu cu ochiul şi cu degetul mare şi arătătorul de la mâna dreaptă lipite, făcu gestul de a-şi răsuci în colţul gurii o mustaţă imaginară, apoi o luă în sus pe cărare.

Am vorbit despre cele douăzeci de zile petrecute împreună, n-aş vrea însă să-ţi imaginezi că în timpul celor trei săptămâni am trăit „casnic“, cum se spune, împărţind patul, hrana şi ocupaţiile. Absenţele Ligheei erau frecvente, fără să-mi facă vreun semn înainte, se arunca în mare şi dispărea, uneori multe ore în şir. Atunci când se întorcea, aproape întotdeauna dimineaţa devreme, sau mă întâlnea în barcă, sau eram încă acasă, ajutându-se cu braţele se târa pe pietriş, şi, jumătate afară şi jumătate în apă, întinsă pe spate, mă striga să vin s-o ajut să urce povârnişul. „Sasà“, mă chema, pentru că îi spusesem că acesta e diminutivul de la numele meu. În acţiunea aceasta, stânjenită chiar de acea parte a trupului care o făcea să fie sprintenă în mare, avea

aspectul demn de milă al unui animal rănit, aspect pe care zâmbetul din ochii ei îl anula imediat.

Nu mânca decât hrană vie, deseori o vedeam ieşind din apa mării, cu bustul delicat strălucind la soare, în timp ce sfâşia cu dinţii un peşte argintiu care se zbătea încă, sângele îi brăzda bărbia şi, după câteva muşcături, merluciul sau dorada sfârtecată erau aruncaţi peste umăr înapoi în apă şi se scufundau, pătând-o de roşu, în timp ce ea ţipa copilăreşte, lingându-şi dinţii cu limba. O dată i-am dat vin, i-a fost imposibil să bea din pahar, a trebuit să i-l vărs în palma micuţă şi uşor verzuie şi ea l-a băut lipăind cum face un câine, în timp ce în ochi îi apărea surpriza pentru gustul acela neştiut. Din când în când venea la mal cu mâinile pline de stridii, de

midii, şi în timp ce eu mă chinuiam să le deschid cu un cuţit, ea le strivea cu o piatră şi sugea molusca palpitândă, împreună cu firimituri de carapace de care nici nu-i păsa.

Ţi-am spus deja, Corbera: era un animal, dar în acelaşi timp era şi o Nemuritoare, şi e un păcat că nu se poate exprima încontinuu în cuvinte această sinteză, aşa cum o exprima ea, cu absolută  simplitate. Manifesta o bucurie şi o gingăşie opuse mizerabilei pofte animalice nu numai în relaţia trupească, dar vorbirea ei era de o forţă imediată, pe care am regăsit-o doar la câţiva mari poeţi. Nu degeaba era fiică a Calliopei: ignorând orice cultură, neavând nici un fel de înţelepciune, dispreţuind orice constrângere morală, ea aparţinea totuşi izvorului oricărei culturi, al oricărei înţelepciuni, al oricărei etici şi ştia să-şi exprime această superioritate în termeni

de o aspră frumuseţe. „Sunt totul pentru că sunt doar suflu de viaţă fără oprelişti, sunt nemuritoare pentru că toate morţile se varsă în mine, de la cea a merluciului de dinainte  la cea a lui Zeus, care, odată strânse în mine, redevin viaţă, nu izolată şi hotărâtă dinainte, ci plină de forţă şi deci liberă.“ Apoi spunea: „Tu eşti frumos şi tânăr, ar trebui să mă urmezi acum în mare şi ai scăpa de suferinţe, de bătrâneţe; ai veni în lăcaşul meu, sub  munţii înalţi ai apelor încremenite şi întunecate, unde totul e o pace tăcută atât de firească încât cine are parte de ea nici nu-şi dă seama. Eu te-am iubit şi, nu uita, atunci când vei fi obosit, când n-o să  mai poţi cu adevărat, nu va trebui decât să te apropii de mare şi să mă chemi. Eu voi fi întotdeauna acolo, pentru că sunt pretutindeni, şi setea ta de somn se va potoli.“

***

Socotit autorul unei singure opere, romanul Ghepardul, apărut postum, Giuseppe Tomasi di Lampedusa era un scriitor născut, nu făcut. Stau mărturie fragmentele de amintiri din copilărie şi cele trei povestiri publicate în acest volum, scrise în ultimii săi ani de viaţă, dintre care Sirena a ajuns, în timp, să fie considerată aproape unanim, la rândul ei, o capodoperă.

În ultimii săi doi ani de viaţă, pe lângă romanul Ghepardul, Lampedusa a scris „o operă secundă“, apărută în volum postum, în 1961: însemnările din Amintiri din copilărie, sursa a celor mai multe detalii despre viaţa autorului, şi trei povestiri: Bucuria şi legea, Sirena şi Pisoiaşii orbi, care atestă pasiunea pentru lectură şi meditaţie care l-a însoţit întreaga viaţă, melancolica dispoziţie din copilărie către singurătate şi darul ieşit din comun al observaţiei. „Gheara leului“ se vede limpede din aceste pasionante ficţiuni de mai mici dimensiuni: o plonjare fără ezitări în profunzimea societăţii italiene, personaje creionate în trăsături sigure, alternanţa situaţiilor dramatice şi groteşti, a celor fantastice şi a celor realiste, descrieri de natură răspunzând tainic frământărilor sufleteşti.





Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright ©2011 Bookblog.ro