bookblog.ro

---

Fragment: Spiriduşii albi de Oliviu Crâznic

Scris de • 30 November 2016 • in categoria Recomandari

12247085_10206501531194338_7832064768401104397_nAmândoi copiii lui Jonah Harper au dispărut într-o după-amiază de iunie umed, undeva între văile umbroase, chiar în spatele culmii Craniului Orb. Pe Ricky l-au găsit, totuşi, destul de repede. Venea prin albia râului, „în patru labe” (ţinându-şi însă chipul deasupra apei), cu hainele rupte şi acoperit de zgârieturi şi de vânătăi. Gura i se strâmbase, probabil că de la plâns, şi era atât de ud şi de murdar, încât cei care l-au văzut primii nu l-au recunoscut pe moment, ba Petey Moss a susţinut chiar că îl crezuse a fi un animal. „Un animal, Joseph, ascultă la mine”, îmi povestea Petey surescitat, „taman ca un animal arăta. Un animal dintr-ăla dubios, cum se află în josul codrului. Un fel de bufniţă.

Sincer, nu reuşesc să îmi imaginez cum ar fi putut Rick semăna cu o bufniţă, şi nici nu sunt convins că Petey Moss avea idee cum ar fi trebuit să arate o pasăre ca aia. Indiscutabil însă, toţi cei care au fost de faţă – şi care mi-au povestit mai apoi – au insistat pe grotescul imaginii, şi aproape mi-a părut rău că nu fusesem acolo să văd şi eu ceva atât de neobişnuit. Da’ era ora la care obişnuiam să o iau pe Kisser de la liceu şi, cum dispariţia fraţilor Harper nu îmi plăcuse prea tare, oricât de îndepărtată pe hartă părea zona în care autorităţile considerau că se petrecuse evenimentul, îl cărasem şi pe Donovan după mine. Tocmai în acel an, prinseseră a circula ici-colo zvonuri că s-ar fi pripăşit secte la noi în codru, şi tot dobitocul de Moss lăsase să se înţeleagă că, într-o seară, după o ploaie, văzuse cu ochii lui nişte inscripţii tâmpite, cu sânge, pe scoarţa copacilor de la Vad. „Nu erau în engleză, Joseph, nu erau în engleză defel, ascultă la Petey”. „Şeriful ştie de ele, că le-a fotografiat pe toate patru, da’ nici de-al dracu’ nu vrea să spună, ca să nu pară incompetent.” Nu că mi-ar fi venit mie să îi cred lui Cap-Pătrat bazaconiile, dar după cele întâmplate familiei Harper, nici să o fi lăsat pe Kisser într-ale ei nu prea îmi sunase a idee fericită. Aşa că n-am fost de faţă când au dat în sfârşit peste Ricky – un copil îndobitocit şi bolnav, târându-se tremurat prin apa repede a râului – şi nici Donovan nu a fost.

Da’ tot nu cred că puştiul semăna cu o bufniţă.

În orice caz, l-au dus pe Rick la spital şi nu am putut să îl vizităm, pentru că urla tot timpul. Au încercat totuşi să scoată ceva de la el.

– Spiriduci?!...

– Spiriduci, ne-a confirmat Moss. Asta e tot ce zice.

De obicei Moss vorbea întrutotul pe lângă, dar maică-sa lucra ca soră medicală, aşa că era posibil ca, la urma urmei, să fi fost reală afirmaţia lui. Conform ştirilor iute răspândite, Ricky icnea tot timpul cuvântul ăla stâlcit, printre hohote nestăpânite de plâns. A reieşit că toate rănile, vânătăi ca şi zgârieturi, îi fuseseră provocate de propria goană sălbatică prin pădure, şi că nu se găsise vreun semn că ar fi fost în vreun fel abuzat, spre nemulţumirea amatorilor de senzaţional, care deja se apucaseră incitaţi să emită speculaţii pe tema existenţei unui pedofil în Heavenwood. Ce tâmpiţi, mi-am zis eu. Cum să fie pedofili în pădurile noastre?!...

Pe Tom nu l-au mai găsit niciodată.

Nu vieţuiau animale de pradă suficient de mari în apropiere de Heavenwood – dacă ignorăm delirul lui Petey Moss, care insista că, trei ani înainte de incident, văzuse un urs polar, între tufe. Şi mai indica – tot el, Moss – nişte dihănii care semănau cu bufniţele dar erau, credea, ceva mai rele. Numai că toţi ştiam că ticălosu’ avea o imaginaţie exagerată, să nu dai doi cenţi ruginiţi pe ea. Una peste alta, s-a concluzionat că Thomas căzuse în vreo râpă sau poate în râu, iar scena îi traumatizase straşnic fratele, care fugise după ajutor prin albie, lovindu-se de diverse, până când o luase razna de-a binelea. Şeriful Blackinson şi oamenii acestuia căutaseră cu săptămânile, scotocind tot ce se putea scotoci, folosind copoi din cei mari, ba aduseseră şi un buldog (de ce oare?...) de la canisa din josul străzii. Nu găsiseră însă nici un indiciu, şi pe măsură ce zilele treceau, entuziasmul oamenilor scădea, iar părinţii noştri îşi reînnoiau şi îşi reînăspreau avertismentele cu privire la plimbatul aiurea prin codru.

Apoi a venit toamna cu frunzele gri căzând, şi căutările nu au mai fost o prioritate, pentru că toată lumea ştia deja că Thomas murise. Se mai alcătuiau patrule numai din când în când, iar subiectul nu mai făcea absolut nici o senzaţie. Odată cu primii fulgi ai iernii geroase, şeriful şi-a încetat orice eforturi în direcţia soluţionării problemei; majoritatea oamenilor la fel, iar în luna următoare căderii ninsorii, doar nefericitul de Jonah Harper mai răscolea prosteşte coclaurii acoperiţi de linţoliu. Se scula în fiecare dimineaţă la răsărit, lua cele mai groase haine pe el, înşfăca puşca veche de vânătoare şi dezlega câinii, îşi săruta soţia bolnavă şi băieţelul cu minţile rătăcite, apoi pleca după Tom. Grijulie cum o ştim, lumea l-a implorat să renunţe, vorbindu-i de avalanşe şi de îngheţ, dar a fost inutil cu totul. Şi, într-o zi, Jonah Harper nu a mai trebuit implorat, pentru că din pădure s-au întors numai câinii.

Spre deosebire însă de tărăşenia cealaltă şi având în vedere contextul despre care vă vorbeam mai sus, în cazul bătrânului ne-a fost destul de clar încă de la început ce anume se întâmplase, aşa că nu s-a mai stârnit agitaţie – chiar deloc. Reverendul Akeley – ce spun eu, de fapt, întreaga comunitate, inclusiv părinţii mei – a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a fi alături de doamna Harper, dar femeia nu părea să mai reziste nici ea mult timp. Ricky nu îşi mai revenise, cu toate că doctorul Baldwin („Vraciul”, cum îl numeam pe ascuns, în batjocură) credea cu tărie în vindecarea puştiului, aşteptând ca minunea să se petreacă din moment în moment. Petey Moss învinuia mai nou „fiinţele din ceruri”, ori poate pe diavol, însă numai cu jumătate de gură, fiindcă oamenii deveniseră destul de sensibili la subiect. În ceea ce mă priveşte, nu pot spune că am trăit foarte intens noua tragedie, pentru că nu sunt foarte milos din fire şi, în plus, în perioada respectivă aveam probleme cu Kisser. Donovan, însă, luase obiceiul ciudat de a petrece zilnic câteva ceasuri la Harperi, ăia care mai rămăseseră, şi chiar înainte de dispariţia bătrânului, îl însoţise pe acesta în vreo două escapade nesăbuite, fără ştirea părinţilor, bineînţeles. Nu mi-a plăcut treaba asta la vremea aceea, da’ era o prostie să te iei de Donovan, şi, într-un fel meschin, m-am simţit uşurat când s-a terminat cu Jonah Harper, pentru că mă temeam că altfel mi-aş fi pierdut şi prietenul într-o zi.

A trecut şi iarna, şi la începutul primăverii nu prea îi mai păsa nimănui de ceea ce se petrecuse cu aproape un an în urmă. Câteva echipe răzleţe pentru căutări, alcătuite de Blackinson aşa, din bunătate sufletească, îndată după topirea zăpezilor, pe ideea că poate cadavrele lui Jonah şi Thomas Haper fuseseră cărate între timp de apele umflate şi aduse mai „la îndemână” (cam anemică speranţa...), s-au întors repejor „cu coada între picioare”, cum era de aşteptat – nu reuşiseră să facă nici o scofală. Eu, unul, cel puţin, nici că mai îmi băteam capul cu asemenea mărunţişuri pe-atunci, căci toate îmi mergeau iarăşi bine. Aveam discuţii aprinse cu Donovan şi cu Kisser despre cum urmau să se schimbe vieţile tuturor, în curând, la colegiu, iar ultimul an de liceu se dovedea de-a dreptul interesant, din toate punctele de vedere.

– Ştii, ăsta ar putea fi sfârşitul prieteniei noastre, mi-a spus Donovan mohorât într-o zi, în vreme ce coboram amândoi de la liceul August Derleth pe strada principală. Soarele bătea pieziş în acoperişurile deschise la culoare ale căsuţelor construite organizat de o parte şi de alta a drumului, iar eu îl ascultam pe Don plictisit şi cu gândurile total aiurea. Nu vom învăţa în acelaşi oraş, continuase el, şi distanţa, ca şi timpul, ucide prieteniile. De orice fel.

Asta mi-a sunat ca o aluzie la relaţia dintre mine şi Kisser, ceea ce m-a cam scos din sărite.

– Vorbeşti prostii, l-am asigurat sec. Ne ştim de-o viaţă. Nu va sta nimic între noi.

A dat din umeri. Poate ar fi avut o obiecţie, dar chiar atunci ne-am oprit amândoi, stânjeniţi, pentru că ne aflam tocmai în faţa casei albe a lui Beatrix Harper, şi Ricky se juca lângă poarta proaspăt vopsită, în praf. Copilul avea o expresie care de la dispariţia fratelui său nu îl mai părăsise, un amestec de apatie, frică şi repulsie gravate neliniştitor pe chipu-i livid – umbrele codrului, cuibărite pentru totdeauna în sufletul amărâtului, îi strâmbau grotesc trăsăturile, iar figura lui chinuită, asemenea unei măşti mortuare, mă determina să îl ocolesc pe micul Harper ori de câte ori îmi stătea în puteri. Nu la fel proceda totuşi Donovan – prietenul meu încă vizita regulat casa îndoliată, şi era mulţumit de faptul că, în ultima vreme, mama lui Ricky păruse a începe să se simtă mai bine, acceptând situaţia şi forţându-se să lupte în continuare cu viaţa, în speranţa firavă că vor veni şi zilele bune pentru fiul ei.

O minciună ca atâtea altele pe care ni le spunem singuri.

După cum vă povesteam, ne-am oprit, iar în faţa casei, Ricky răscolea praful.

– Spiriduci, a zis el dintr-odată.

Asta mi-a îngheţat sângele în vine. N-aş putea să explic de ce.

– Nu mai sunt spiriduci, Ricky, i s-a adresat atunci Donovan cu un glas care mi s-a părut şovăielnic, în vreme ce prietenul meu se lăsa în jos alături de puşti, până la nivelul ochilor rătăciţi ai acestuia. Nu mai sunt.

I-a atins micului Harper părul cânepiu cu mâna, într-un gest parcă lipsit de substanţă. Până şi mie asigurarea lui Don îmi sunase fals, ca un jurământ strâmb la slujba de duminică.

– Spiriduci, a repetat încăpăţânat Ricky, demonstrându-ne că nu avea de gând să se lase prea uşor păcălit, şi arătând cu mâna pe râu în sus, către liziera pădurii.

– Hai să plecăm, Don, am spus repede. Hai, te rog, să plecăm.

Prietenul meu s-a ridicat în picioare. S-a scotocit câteva clipe prin buzunare după vreo acadea ori după ceva asemănător – nu a găsit imediat, aşa că l-am văzut renunţând. Poate că se simţea îndemnat să îi mai zică ceva copilului, dar acesta deja îl ignora întrutotul.

Am plecat.

– N-ai vrea să ştii ce s-a întâmplat acolo?... m-a întrebat atunci Donovan. Nu te roade?...

Nu prea mă rodea, de fapt.

– Sigur, am zis. De ce nu?... Dar nu vom afla niciodată.

Prietenul meu a tăcut un moment, întorcând privirea lui limpede către codru. Frunzele verzi ale copacilor duşmănoşi se mişcau delicate, pradă unei adieri blânde precum şoapta de mort.

– Am vorbit cu Hank Malisetu’. Vocea lui Don suna albă. Spune că sunt draci dincolo de coline. De aia tribul lui a părăsit zona. Cică nu vin încoace, decât dacă, cumva, îi chemi.

– Moss spune că, de fapt, e vorba despre „fiinţe din ceruri” – extratereştri, i-am tăiat-o eu scurt. Dracii ucid oameni, nu îi răpesc. Nu îi fac să dispară.

– Poate că nu i-au făcut să dispară, a ripostat Donovan, moale. Poate doar nu i-am găsit noi.

Nu îmi plăcea deloc cum suna „noi”. Ce treabă aveam noi cu toate alea?!...

– Hank şi Moss poa’ să se ia de mână, am zis. Şi poţi să te iei şi tu cu ei. Stai prea mult pe la Harperi – te afectează. De când iei tu de bune cele spuse de indieni?!...

– Mda, a mormăit el, indienii nu sunt de încredere. Ei ne-au dat nouă pături infestate cu vărsat de vânt. Îţi aminteşti de Fort Pitt?...

– Dacă erau de încredere, nu am fi fost nevoiţi să le dăm păturile alea, l-am repezit. N-am nimic cu pieile-roşii, dar nu îmi vinde mie faze din astea cu „albul cel rău” şi „bunul sălbatic”. Ştiu mai multă istorie decât tine.

– Atunci ştii şi că ghizii indieni au fost singurii care au refuzat să mănânce carne de om când expediţia Donner a rămas fără hrană. Ştii şi că amândoi au fost asasinaţi ca urmare, şi apoi devoraţi. De către albi.

– Iar Geronimo Eroul a masacrat femei şi copii. Ca regulă – în timp ce tu mi-ai servit o excepţie. Şi cu asta am încheiat controversa.

Din motive pe care nici eu nu le simţeam tocmai clare, discuţia mă înfuria pur şi simplu. Văzându-mi ostilitatea crescândă, Donovan a dat din umeri şi m-a lăsat în pace. Adevărul era că fusese o răutate din partea mea să îl compar pe Hank Sacobie cu Pete Moss; Hank era un tip tare de tot şi îndeajuns de serios, îi ştiau de frică până şi derbedeii de la Dunsany School, iar profesorii îl vorbeau de bine. Malisetul avea unu-optzeci-şi-şapte înălţime, cu cinci centimetri mai mult decât mine, dar mai avea şi vreo cinşpe kile de muşchi în plus. Vinerea, jucam baschet cu el în curtea şcolii. N-aş putea totuşi spune că eram prieteni, „roşul” fiind îndeobşte considerat un individ tăcut şi retras, care prefera să stea mai mult cu ai lui, în rezervaţie. Uneori, scria poezii.

În faţa casei lui Donovan ne-am despărţit, şi eu am plecat singur să mă întâlnesc cu Kisser. Pe drum, nu mi-am putut lua gândul de la expresia torturată şi, deopotrivă, senină a lui Ricky; fără să vreau, am privit de câteva ori peste umăr spre râu, unde băiatul ne arătase „spiriducii”. N-aveam nici cea mai vagă idee de ce, dar felul în care copilul pronunţa ciudatul substantiv mă făcea să simt ca şi cum carnea mi se desprindea de pe oase. Cred, de altfel (şi am să o cred mereu), că ăla a fost momentul în care lui Donovan i-a venit ideea, chiar dacă el a susţinut ulterior, sus şi tare, că o cocea deja de ceva vreme.

Minţea.

(Fragment din volumul de colecție O. Crâznic, Ceasul fantasmelor, Ed. Crux Publishing)

 resized_5mn

OLIVIU CRZNIC (n. 1978; părinții: Oliviu, profesor evidențiat gr. I Limba și literatura română, distins cu diploma de onoare „Creativitate și eficiență”, și Dorothea, profesor gr. I Limba și literatura română) este scriitor de literatură fantastică, critic literar, conferențiar şi consilier juridic (cu o lucrare de diplomă susținută la disciplina „Criminalistică” și intitulată Particularități tactice privind confruntarea dintre inculpat și persoana vătămată, 2001). În 2010, a publicat romanul gotic …Şi la sfârşit a mai rămas coşmarul (Ed. Vremea), declarat de M. Pricăjan (în revista culturală Familia) „Momentul Walpole în literatura română”. Ulterior, a publicat numeroase povestiri şi nuvelete (majoritatea se regăsesc în volumul de colecție Ceasul fantasmelor, Ed. Crux Publishing, 2015), foarte bine primite de critică şi de public, şi a câştigat numeroase premii, inclusiv un premiu acordat de Societatea Europeană de Science Fiction. A fost publicat în diverse antologii şi reviste alături de nume importante ale literaturii universale contemporane (George R.R. Martin, Paolo Bacigalupi, Ian R. MacLeod) sau clasice (Algernon Blackwood, Arthur Conan Doyle, Robert E. Howard, Rudyard Kipling, H.P. Lovecraft, George MacDonald, Guy de Maupassant, Saki). Apare menționat în monumentala The Encyclopedia of Science Fiction (ed. J. Clute, P. Nicholls), iar operele lui sunt tratate pe larg în diverse cărți și reviste de specialitate: în volumul Alte cronici de familie (secțiunea Domnul Gothic), semnat de M. Opriță (Cavaler al ordinului „Meritul Cultural”, oferit de Președintele României), în Caietele Echinox (revistă tipărită apărută sub egida Fac. de Litere a Univ. „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca; eseul semnat de drd. în filologie Şt. Bolea – Once Upon Atrocity. Gothic Music Influences in the First Romanian (Neo)gothic Novel), în revista culturală EgoPHobia (eseul Sfârșitul care începe, semnat de dr. în filologie M.-A. Aldea) etc. Apare, ca personaj, în nuveleta Ispășirea, scrisă de prof. doc. C. Mitoceanu. Cronicile de carte, articolele şi studiile sale de teorie şi istorie literară sunt apreciate pe scară largă – unele dintre acestea fiind publicate şi peste graniţă, ceea ce i-a conferit statutul de membru al organizației scriitoricești și artistice „Imagicopter: The Author/Artist Cooperative”. În România, este invitat anual să vorbească studenților Fac. de Limbi și Literaturi Străine a Univ. din București despre Literatura gotică și romantismul întunecat american. Sec. XIX: Hawthorne, Melville, Poe și moștenirea lor culturală. A participat, în calitate de moderator al serii dedicate literaturii științifico-fantastice, la cea de a VII-a ediție a „Festivalului Internațional de Literatură de la București” și, în calitate de invitat special, la ed. a IV-a a Târgului de carte SF & Fantasy „Final Frontier”. A participat, în calitate de invitat, în repetate rânduri, la emisiuni culturale televizate, realizate de Al. Mironov (scriitor, jurnalist, fost ministru al tineretului și sportului etc.) și lect. univ. dr. F. Pîtea (scriitor, critic literar), sau radiofonice, realizate de regretatul Șt. Ghidoveanu (Radio România Cultural). A apărut, în 2015, în calitate de expert în istoria vampirismului, în episodul Hunting Vampires al serialului Expedition Unknown, realizat de Travel Channel. Pagini virtuale oficiale: Editura Crux Publishing: Ceasul fantasmelor, Facebook: Oliviu Craznic, Goodreads: Oliviu Craznic.

„Oliviu Crâznic chiar este un romantic, un personaj coborât efectiv din propria-i operă extraordinară și spectaculoasă, melanj de Baudelaire, Edgar Allan Poe și Walter Scott, sub ochii necruțători ai lui Bram Stoker și H.P. Lovecraft. Citiți-i romanul și povestirile și o să înțelegeți imediat la ce mă refer!” (Șt. Ghidoveanu, realizatorul emisiunii Radio România Cultural Exploratorii lumii de mâine, în Galileo Online, nov. 2012)

Acest articol are 1 COMENTARIU. Spune-ti parerea!

  1. Andrei spune:

    O alegere extrem de inspirata!

    raspunde

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright ©2011 Bookblog.ro