Sunt cărți care, în ciuda statutului lor în canonul literar sau poate tocmai din cauza lui, au o soartă vitregă printre cititori. Sunt lăudate, recomandate, contrazise, supra- și subestimate, mult citate, însă... puțin citite. După ce le includem strategic într-o conversație, folosindu-le pe post de blazon al erudiției noastre și având grijă să nu intrăm în prea multe detalii, ascundem sub preș teama de ceea ce e măreț și invariabil... PLICTISITOR!

La Facultatea de Litere din cadrul Universității București, s-au organizat săptămâna trecută evenimente prin care s-a urmărit atragerea de noi studenți, mă refer desigur la Zilele porților deschise. La cursul de literatură universală, o fată curioasă care venise să asiste alături de noi la prelegere mi-a spus pe șoptite că apreciază tot ce se spune aici, dar că din partea ei cel puțin, marii clasici sunt acei giganți cu care poți să-ți ocupi timpul doar la pensie. Am zâmbit, într-un fel are dreptate, însă am stat puțin și am reflectat de ce. De ce marile cărți ne înfioară, de ce ne dau frisoane și de ce ne simțim vinovați dacă le ignorăm?

E un sacrilegiu să treci pe lângă capodoperele literare ale omenirii cu un zâmbet sfidător, e ca și cum te-ai plimba prin Luvru, desconsiderând totul de la bun început, punând pe tot și pe toate eticheta desuet. Există desigur o indisponibilitate pentru trecut, conștiința că va fi inconfortabil să ne adaptăm la paradigmele secolelor apuse căci întotdeauna, a deschide o carte mare e un act de curaj, e ca atunci când pleci într-o călătorie într-un oraș cu totul străin și pe deasupra, și de unul singur. Mai mult decât atât, există presiunea universitarilor și presiunea propriului orgoliu, astfel că, încă de când citim prima pagină, ne constrângem să găsim frumusețe în fiecare cuvânt. Mirosim cartea, privim caracterele, agățăm o imagine mentală de fiecare cuvânt, doar pentru a vitaliza o operă atât de prețuită de-a lungul timpului, iar dacă nici așa nu gustăm cartea, preferăm să ne ascundem chiar și de noi înșine, spunându-ne că ignoranța ne împiedică să savurăm conotațiile textului. La final, fie că ducem tortura până la bun sfârșit, fie că renunțăm pe parcurs (asta dacă nu cumva un acces de furie ne-a îndemnat să aruncăm cartea pe geam, transmițând-o printr-un BUF! dureros trecătorului inocent, care din acel moment se va confrunta cu blestemul clasic!), ieșim dezorientați, mai puțin încrezători în propriul discernământ și cu un gust amar. Așa se nasc snobii... dezamăgiți de incongruența relației lor cu marile cărți, preferă să se ascundă printre vorbe goale, adunând cu aviditate opinii, citind critică ori de câte ori au ocazia, fortificându-se bine în eventualitatea unui atac livresc. Așa se nasc și vinovățiile literare... cartea abandonată rămâne undeva în cotlonul minții, ca o fantomă setoasă de răzbunare și tocmai când ne așteptăm mai puțin, răsare fioroasă din toate punctele cardinale, fie într-o discuție cu un amic, fie într-o referință specială notată într-o altă carte, fie spontan într-un Cine știe, câștigă! inițiat de un reporter îndrăzneț pe stradă, fie ajungem să o vedem aievea în biblioteca iubitului. Până la urmă, din ciocnirea acestor două forțe, va câștiga una singură... vom lua cartea împinși de disperare sau ne vom înroși în continuare, cedând slăbiciunii.

Cu toate că înțeapă, mușcă și compromit, cărțile clasice, mi se pare mie, totuși nu au această intenție. Dimpotrivă, la vremea lor, autorii nici nu intuiau marele impact pe care îl vor produce operele lor asupra omenirii, poate sperau la o cronică bună, poate sperau la un loc in nemurire, dar nici unul nu a putut anticipa gloria postumă. Când o carte se ridică în ochii tuturor, ea e compromisă, cu toate că a pornit din suflet și prin subtile procese de transformare a lumii, a atins un nivel estetic înalt, e compromisă pentru că e supusă prejudecăților. Clasicizarea unei cărți funcționează ca principiul lui Peters: cu cât un angajat urcă în ierarhia unei organizații, cu atât nivelul lui de performanță scade. În cazul nostru, cu cât o carte e mai permeabilă la noi și noi sensuri, primind eticheta de clasică, cu atât publicul ei se restrânge. Când specialiștii analizează și ajung la concluzii elogioase, se formează instantaneu impresia că nivelul înalt al cărții presupune un nivel înalt și din partea publicului său, așadar o carte clasică are nevoie pentru a fi apreciată de un public de elită și cum cuvântul elită înfricoșează, oamenii fug înspre bestseller-uri, consolați prin această evaziune de ofensa pe care doar au anticipat că le-o va face cartea clasică. Adevărul tinde să fie undeva la mijloc, o asemenea carte mare care a străbătut veacurile ca să ajungă în mâinile noastre încă vie, palpitând de frumusețe, nu a speriat oamenii, ci și i-a apropiat, făcându-i să deschidă larg ochii în fața lumii, pătrunzându-le inimile de duioșie și de înțelegere, singura problemă e că ea a avut un ecou uriaș în termenii unui secol anume și e păcat să ne opunem unui asemenea miracol care e o carte clasică doar pentru că forma ne împiedică să-i pătrundem de la bun început toate imaginile.

Biblia, de exemplu, Cartea Cărților, mult citată și punctul zero al literaturii, de la care toate pornesc și unde toate se întorc, e o lectură pe care eu încă nu am făcut-o. Tot timpul m-am gândit că va fi cartea neagră de pe noptieră atunci când voi avea 70 de ani și când și eu, ca toată lumea, îmi închipui că voi avea o revelație mistică în apropierea morții. Alături de vizitele mai dese pe la biserică, mă gândeam să includ în programul pensionării și această lectură pioasă... dar de când sunt la Litere, viziunea mea s-a schimbat un pic. La insistențele unui prieten, care nu ratează nicio șansă pentru a râde de lacunele mele, am fost mai atentă la ceea ce ascundeu în subsol toate cărțile bune pe care le citesc. Literatura antică poate trece senină și fără această lectură căci ne mișcăm în alte spații spirituale, religia politeistă și panteonul grecesc nu au nevoie de tălmăciri creștine, dar ce ne facem cu Evul Mediu, superstițios și care a întors toate reflectoarele spre Biblie? Lui Vergiliu i s-a pus în cârcă rolul de mesager, în opinia scolasticilor într-una din eglogele sale el pare-se că ar fi vestit venirea Mântuitorului... lucru pe care dacă l-ar afla Vergiliu lui Dante din Divina Comedie s-ar bucura nespus căci ar avea subit o șansă să stea în Paradis alături de Beatrice. Cântecul lui Roland mustește de substrat biblic și în continuare, lucrurile încep să devină din ce în ce mai delicate... Don Quijote e înțesat de trimiteri la Psalmi și Evanghelii, căci cavalerul e un luptător virtuos și capabil a-și pune brațul în favoarea domniței și în aceea a credinței, ce e Don Quijote dacă nu un simbol al credinței nețărmurite... fie și într-un ideal iluzoriu? În fine, până când nu voi șterge prin lectură această vinovăție literară, voi fi un călător printre cărți, un călător fără hartă, cu ceva aptitudini critice, dar fără niciun sentiment al evoluției și întoarcerii la sursa primară, cartea care se atribuie unui Autor din înalturi.

Alții se confruntă cu alte probleme... am un prieten care nu poate înghiți oricât se străduiește cartea/cărțile lui Rabelais Gargantua și Pantagruel. Din cinci volume, a reușit să-l parcurgă de abia pe primul și are via impresie că totul nu e decât stil irosit printre glume exagerate, o scenă de bâlci pe care intră tot felul de actori fardați stridenți, gârâind, prăbușindu-se, râgâind și făcând de toate pentru toți doar pentru a-și câștiga existența. În opinia lui, Rabelais e grosolanul cu intuiție, acela care a dat startul... însă mă îndoiesc că ar fi așa. Rabelais e un autor al Renașterii și în secolul lui, există o tradiție bogată în spate, Rabelais e grotesc, dar și sensibil, e comic, însă cu o glumă groasă, care cere o dispoziție veselă, înclinată spre un soi de frivolitate. E o lectură flușturatică, însă periculoasă, pentru că, așa cum ne amenință încă din prefață autorul, personajele tind să coboare din când în când într-un altfel de plan narativ... din farsă, ajungem în sentimentalism (Scrisoarea lui Gargantua către Pantagruel), din torentul de urină al iepei ajungem la referințe livrești de tot felul. E o carte unde dacă reușești să te bucuri de ușurătatea beției tuturor personajelor, te pregătești pentru marile discursuri pe care opera aceasta ți le promite și ți le oferă la momentul potrivit, dar adevărul e că devine de-a dreptul sâcâitor să îți revii din tot labirintul ăsta de gesturi mundane atunci când tu privești spre Rabelais cu sentimentul că din clipă în clipă ți se va revela CLASICUL, acel autor imaginar cu obrazul fin, cu redingotă de gentleman, ras și mergând tacticos pe aleea Imortalității, însoțindu-și pașii in cadența regulată a cântecului intonat de bastonul său cu măciulie, lovit de caldărâm în disonanță cu așteptările noastre!
Foto