Ender’s Game
Scris de Cristi Mitran • 28 April 2009 • in categoria SF/Fantasy
0
Autor: Orson Scott Card
Rating: 
Editura: Atom
Anul apariţiei: 2002 (ediţia aceasta), 1985 original
326 de pagini
ISBN: 978-1-904233-02-2
(sau de aici versiunea în engleză)
Avem nevoie de încă o recenzie la Jocul lui Ender? Urmărind reacţiile colegilor mei şi reacţiile cititorilor, aproape că mă tem să-mi expun propria părere legată de această "capodoperă" SF. Vorbim despre un roman apărut în 1985 care încă mai vinde peste o sută de mii de copii anual în Statele Unite. Este cu siguranţă un roman captivant, care obţine reacţii puternice din partea cititorului, dat fiind subiectul şi protagonistul său. Iar eu mă văd nevoit să contrazic pe toată lumea şi să spun că Ender"™s Game nu este un roman foarte bun. Este îngrozitor, chiar nociv.
Cred că toată lumea ştie povestea până acum, aşa că voi dezvălui tot ce se întamplă. Cândva în viitor, omenirea este atacată de o rasă extaterestră insectoidă şi reuşeşte cu greu să se apere. Temându-se de o nouă invazie, oamenii încep să construiască nave spaţiale şi arme mai puternice, iar armata începe un program de manipulare genetică prin care doreşte să dezvolte super-genii. Protagonistul romanului, Ender Wiggin, este un astfel de geniu şi are doar şase ani la începutul romanului.
Mare parte din acţiune are loc la şcoala de luptă, unde armata antrenează viitorii comandaţi ai flotei care trebuie să distrugă gândacii ostili. Recrutat la această şcoală, Ender dovedeşte că posedă un adevărat talent tactic şi strategic, descurcându-se perfect în simulările de luptă, dar făcând faţă şi copiilor mai mari care sunt adesea geloşi pe el. În final Ender trece cu brio printr-o serie de lupte simulate contra unui inamic mai numeros şi puternic, doar pentru a afla în final că de fapt nu era un joc, ci că ordinele sale se duceau spre nave adevărate care au distrus complet rasa extraterestră.
Lăsând la o parte clişeul jocului care devine realitate pentru protagonist, Ender"™s Game este un roman captivant. Paginile se dau foarte repede, ne este foarte uşor să ne identificăm cu Ender, un băiat nevinovat şi special, pus în faţa unor greutăţi imense şi neajutat de nimeni. Şi ne este foarte uşor să scuzăm tot ce face acest băiat, inclusiv genocidul din final, deoarece intenţiile sale au fost mereu bune.
Partea tragică este că asta şi vrea autorul, care în final încearcă doar să-şi dovedească propria teză conform căreia doar intenţiile contează în final. Întreaga poveste este structurată şi prezentată într-un mod incredibil de amăgitor. Rezultatele acţiunilor lui Ender sunt mereu prezentate la mult timp după ce evenimentele au fost consumate. În parcursul său, Ender reuşeşte să omoare alţi doi băieţi mai mari, care s-au luat de el. De fiecare dată a fost în auto-apărare şi de fiecare dată Ender a dat dovadă de o cruzime exagerată, lovindu-i după ce i-a trimis la podea. Desigur, el a trebuit s-o facă pentru a preveni alte atacuri în viitor, nu a intenţionat niciodată să-i omoare. Nici nu află că i-a omorât decât la finalul romanului, când află şi cititorul. Ender reuşeşte să devină un ucigaş pur, care de fiecare dată când omoară se sacrifică pentru binele umanităţii (dacă nu i-ar fi oprit el pe atactori l-ar fi omorât ei pe el şi omenirea ar fi fost pierdută).
Mai rău, programul militar pune mare accent pe faptul că nici un adult nu-l poate ajuta pe Ender, deoarece acesta trebuie să înveţe să se descurce singur în faţa extratereştrilor. Adulţii ştiu de fiecare dată că Ender este în pericol şi că în final va trebui să ucidă ca să se apere, dar nu îl ajută pentru că asta ar strica tot programul. În fond, au intenţii bune.
În final, autorul reuşeşte să scuze prin această metodă şi genocidul extratereştrilor. Ender nu ştia ce face, deci este nevinovat. Chiar dacă este considerat nevinovat, el tot se învinovăţeşte pentru ce a făcut, dar făcând acest lucru se sacrifică din nou pentru rasa umană, aşa cum a fost învăţat, şi din acest motiv este superior.
Orson Scott Card încearcă să ne demonstreze că tot abuzul la care este supus Ender este menit în final să-l transforme într-un salvator al umanităţii şi asta chiar se întâmplă, deci câtă vreme intenţia este bună totul se termină cu bine. Cei care îl abuzează pe Ender sunt de fapt prietenii săi, aşa că nu ne putem supăra pe ei. Învăţat cu aceste abuzuri, Ender poate la rândul său doar să-i rănească pe alţii în aceleaşi moduri şi în final să considere că tot el este cel care face sacrificiul.
John Kessel ajunge la următoarea concluzie în eseul său, Creating the Innocent Killer, pe care vă sfătuiesc să-l citiţi cu atenţie:
"Mă tem că acesta este farmecul Jocului lui Ender: modelează cu precizie acest scenariu şi îi alungă copilului orice îndoială că răspunsul său la un asemenea tratament (abuziv - n.trad) este chestionabil. Îi oferă o răzbunare fără vină. Dacă te-ai simţit vreodată neiubit când erai copil, dacă te-ai temut că ai meritat cumva abuzul suferit, povestea lui Ender îţi spune că nu l-ai meritat. În adâncul sufletului tău, eşti bun. Eşti foarte talentat şi eşti mai bun decât toată lumea. Felul în care ai fost tratat dovedeşte că eşti talentat. Eşti superior din punct de vedere moral. Va veni şi rândul tău şi atunci îi vei putea pedepsi pe ceilalţi şi vei rămâne în acelaşi timp nevinovat. Tu eşti eroul."
Poveştile pot deveni uneori arme teribile. V-aţi lăsat vreodată captivaţi complet de o poveste bună? Vă amintiţi sentimentul, acel moment în care timpul se opreşte în loc? Eternitatea aşteaptă. Spaţiul se contractă şi asistaţi la naştearea unei lumi. Iar când vă întoarceţi din lumea poveştii observaţi că nici lumea reală nu mai este la fel. Povestea nu doar distruge, ci şi recrează lumea reală, sau cel puţin percepţia noastră asupra ei. L-am parafrazat aici pe Robert Jay Lifton (în cartea sa The Broken Connection), doar că el folosea aceste metafore pentru a descrie explozia unei bombe atomice.
În acest sens, Ender"™s Game este similar unei explozii atomice. Povestea în sine este captivantă şi puternică, dar efectul ei poate fi devastator, mai ales pentru un copil. Un copil marginalizat de colegii săi poate deduce din jocul lui Ender că violenţa este un răspuns acceptabil, câtă vreme intenţiile sale sunt bune. O poveste ar trebui să recreeze o lume mai blândă, nu una mai rea.
Cel mai mare păcat al romanului este că prezintă evenimentele în aşa fel încât să ne inducă în eroare. Îl simpatizăm pe Ender deoarece nu ştim care rezultatele acţiunilor sale, iar când le aflăm îl simpatizăm în continuare, deoarece a avut intenţii bune. Nu putem să ne descărcăm furia nici pe oamenii care l-au minţit pe Ender şi l-au făcut să comită asemenea fapte, deoarece ei voiau doar să salveze rasa umană. Singura concluzie este că putem doar să urâm viaţa şi universul, pentru că asemenea lucruri se întâmplă uneori. Şi cred că acesta este doar un abuz inutil la care suntem supuşi noi, cititorii.
Scris de Cristi Mitran
Citeste cele 14 COMENTARII si spune-ti parerea!
-
xtfire80 spune:
Ai uitat sa mentionezi de fapt ironia faptelor prezentate. Si anume aceea ca toti suntem inocenti, dar in loc sa facem ceea ce trebuie, ne lasam pacaliti de sistem, cedam la fel ca Ender si apoi ne petrecem toata viata incercand sa reparam greselile. Si mai exista o sugestie ascunsa in roman, aceea ca in subconstient Ender stia ceea ce face, lupta lui avea un scop. Ca intamplator el a fost executorul e alta poveste. Putea sa fie Bean. Trebuie sa iei povestea de la inceput, de la povestirea ce a castigat premiul Locus in 1977 si care de-a lungul anilor a devenit tot mai populara. Ceea ce spui tu se potriveste pentru poveste, nicidecum pentru roman. In plus, exista semne clare ca Matca incerca sa se infiltreze in mintea lui Ender, dar ca din pacate a reusit prea tarziu. Ceea ce spune de fapt nu este doar o poveste pentru copii, dar daca nu realizezi acest lucru poate ca nu ar trebui sa scrii din capul locului o recenzie!
-
Alin spune:
felicitari, ai abuzat de cititorii recenziei tale care probabil ar fi vrut sa puna mana pe cartea aia.
fiecare cu parerea lui, insa nu era cazul sa faci spoilere peste spoilere ca sa ti-o impui
in rest grozav, tine-o tot asa
-
Andreea spune:
Hmmm, permite-mi sa nu fiu de acord cu parerea ta domnule Cristi Mitran. 1. Ender’s game si toata seria ender nu este o carte pentru copii. 2. daca aceste carti le citeste un copil atunci ca adult trebuie sa stii sa ii explici ce este gresit si ce nu in carte, pentru ca sa aiba de unde face o alegere. 3. tot ce a-ti mentionat in recenzie tine de a face o alegere, iar asta de fiecare in parte, nu poti presupune ca toti cei care citesc cartea o precep la fel, adica: “Un copil marginalizat de colegii săi poate deduce din jocul lui Ender că violenţa este un răspuns acceptabil, câtă vreme intenţiile sale sunt bune. O poveste ar trebui să recreeze o lume mai blândă, nu una mai rea.
Cel mai mare păcat al romanului este că prezintă evenimentele în aşa fel încât să ne inducă în eroare. Îl simpatizăm pe Ender deoarece nu ştim care rezultatele acţiunilor sale, iar când le aflăm îl simpatizăm în continuare, deoarece a avut intenţii bune. Nu putem să ne descărcăm furia nici pe oamenii care l-au minţit pe Ender şi l-au făcut să comită asemenea fapte, deoarece ei voiau doar să salveze rasa umană. Singura concluzie este că putem doar să urâm viaţa şi universul, pentru că asemenea lucruri se întâmplă uneori. Şi cred că acesta este doar un abuz inutil la care suntem supuşi noi, cititorii.”
-
buttercup spune:
“O poveste ar trebui să recreeze o lume mai blândă, nu una mai rea”…. Sa intelegem de aici ca ar trebui sa citim doar carti de povesti? Pentru ca doar acolo nu exista gri…lumea e colorata in alb si negru…
Sunt de aceeasi parere cu cineva de mai sus: trebuia sa citesti si celelalte volume. -
Xelomon spune:
Hmmm. Perceptia mea asupra intentiilor autorului e diferita – Orson Scott Card si-a chinuit personajul cat a putut (evident in toate romanele). Mai degraba a incercat sa surprinda un lucru deseori trecu cu vederea de oamenii obisnuiti: eroii se sacrifica pe ei insisi pentru binele omenirii.
Ender, gandacii, eroii, oamenii, diplomatia – totul poate fi vazut in 2 moduri si geniul scriitorului e ca asta face. Nu mi se pare empatic fata de Ender sau fata de vreun alt personaj. De altfel, in alte cari (mai ales “Xenocid”), Orson il chinuieste rau pe Ender.. intotdeauna mi s-a parut ca personajul acesta a fost urat de autor, sau ca el+actiunile sale+rodul lor intruchipeaza ceea ce uraste Scott Card in/la oameni.. -
jigoku shoujo spune:
hm … zilele astea m-am apucat de carte, nu mai am mult si o termin, si intamplator azi am gasit articolul acesta … interesant, bine argumentat dar pot sa jur ca mie nu mi-a lasat impresia asta, e adevarat ca in unele situatii m-am regasit in pielea lui Ender, date fiind si ultimele chestii prin care am trecut, care aproape m-au transformat intr-un “robot” si culmea am si vrut eu asta, am vrut sa devin un vid, cineva imi spunea ca ii era teama ca avea sa nu reuseasca sa imi vada si latura umana … am inceput sa o ascund, poveste lunga, in fine ma cam abat de la subiect …dar nu am fost niciodata de acord cu actiunile lui Ender, chiar si atunci, cand se apara, ce mi-a placut in schimb a fost partea in care sparge sistemul de la scoala si lasa mesajele alea amuzante, oarecum “copilaresti” dar cu o incarcatura mai mare de atat, oricum razboaie au fost si in ele au fost implicate copii, tineri, oamenii au abuzat de oameni aproape la infinit e o realitate, da e nociva dar e o realitate, si razboaie vor mai fi atat timp cat oamenii nu vor pune piciorul in prag si vor spune nu violentei, vor spune gata manipularii, orgoliior, egoismului, asa zisei politici si in ele vor fi prinsi multi cu intentii “bune” sau pur si simplu pt ca trebuie sau vor sa apere oameni, patria sau ceva sau pe cineva drag … o faza de genu apare mai bine pronuntata in “bokurano” un manga cam tot pe aceeasi tema ca si cartea asta … incearca pe onemanga si o sa vezi la ce gandire “matura” vor fi fortati copiii respectivi sa ajunga, probleme la care “adultii” poate nici nu se gandesc (dang tot ma abat de la subiect imi zboara ideile prin cap si nu pot sa le pun in cuvinte … ma doare capu e de inteles, nu?… in fine, singura chestie pe care mi-a intarit-o cartea e ca oamenii sunt suciti, machiavelici, hm nush cum sa explic asta … sunt un fel de dialoguri cam la inceputul fiecarui capitol sau asa ceva, in care se face un fel de “review” al conditiei lui Ender, si ce vor face mai departe pt a-l transforma intr-un lider, cum sa il “distruga” pt a il forma … cam asta fac oamenii si in viata de zi cu zi chiar daca nu suntem intr-un razboi … cam asta e realitate … nu romanul e in sine e nociv, lumea asa cum e ea e nociva, modelele ei, standardele ei, samd etc (cred ca poti continua lista) … in fine si cum a spus cineva dinaintea mea poti vedea totul in 2 moduri, totusi eu cred ca poti vedea totul in mai mult de 2 moduri, sa citesti printre randuri … cat despre nociv pt copii … din start cartea asta nu e pt copii :| … e cu mult peste nivelul lor de perceptie, pe langa faptul ca e un sf, are si o f mare incarcatura psihologica, care nu e de neglijat, si nu neaparat din cauza violentei, sunt multe lucruri care ii depasesc chiar si pe cei mari, chiar pe mine ca am 20+ ani …
-
jp_tm spune:
“Ender nu ştia ce face, deci este nevinovat” – n-ai prea inteles, ca chiar daca nu stii ca faci ceva rau, tot esti vinovat, iar ender avea nivelul de pregatire, si inteligenta necesara pt a intelege, atentia lui fiind in schimb deturnata…si tocmai, ca timp de 3500 de ani, ender wiggin cauta o “eliberare”
-
jory spune:
“Jocul lui Ender” nu mi s-a parut o carte periculoasa, ci mai degraba trista… pentru ca pentru cine are urechi sa “auda” ce e dincolo de lucrurile spuse in carte o sa inteleaga ce trebuie: Ender stie in adancul lui ca nu este un om bun si ca face greseli, de aia se si compara mereu cu fratele lui, Peter (cel malefic, he he), iar faptul ca el isi gaseste circumstante atenuante e doar din dorinta lui de a crede ca e bun. Si sa fim seriosi, se prinde omu cititor si singur ca pustii aia au murit saracii pana s-o zica autorul, ca sunt destul de explicite fazele. Iar toata atitudinea profesorilor fata de el e doar in disperare de cauza in speranta ca vor scapa omenirea – desi de la inceput abordarea lor fata de problema gandacilor e gresita asa cum se va vedea ulterior in “Speaker for the dead”, chestie care vrea sa demonstreze cum uneori omenirea ia deciziile cele mai proaste si extremiste, tema destul de des abordata in SF-uri.
Si pana la urma literatura de orice fel e scrisa sa-ti spuna o poveste care sa iti puna mintea la contributie si din care sa extragi singur ideea, autorul nici nu isi propune ca tu sa iei de bun tot ce citesti, ca nu sunt stirile de la ora 8. Dincolo de ce fac si spun personajele, cititorul hotaraste ce e bine si ce nu si trage concluziile. Totusi in mod clar “Jocul lui Ender” nu e carte de copii si nu m-as fi gandit niciodata ca ar fi in postura asta. -
jory spune:
Scuze pentru faptul ca nu m-am adunat complet din prima, pe scurt cateva idei:
1 – doar pt ca e o carte CU copii nu inseamna ca e si PENTRU copii
2 – Card e un excelent psiholog dupa parerea mea si stie cum sa manipuleze cititorul sa-l faca sa il inteleaga pe Ender, dar asta nu inseamna ca trebuie sa ne lasam dusi de nas; parerea mea este ca autorul nu vrea sa faca din el un erou, dimpotriva, Ender este unul dintre cei mai frumosi si bine conturati anti-eroi
3 – la sfarsitul cartii toata omenirea il uraste si il acuza de xenocid, nici nu-l mai primesc pe Pamant, deci nu e tocmai cel mai fericit ending; plus Ender ca adult e foarte constient si chinuit de greselile copilariei, deci in nici un caz nu se vrea un model de comportament. -
Lucian spune:
Cred ca generatiile astea mai noi au o problema la bibilica ca sa zic asa… prea multa influenta occidentala … prostie occidentala … tot felul de chestii “adinci” , pericole de care trebuie sa protejam societatea si mai ales copii, un fel de paranoia. Sa zicem ca am avut fericirea sa fac parte dintr-o generatie pentru care a citi era una din distractii, si citeam ce apucam, si nimeni nu se ingrijora, asa cum nimeni nu se ingrijora ca mergeai pe bicicleta fara genunchere si casca (nici nu existau), ne jucam de-a razboiul toata ziua, si totusi nimeni nu omora pe nimeni, ne mai bateam, ne spargeam capetele si nu mergeam la spital… doar ne pansa mama si ne trimetea la joaca din nou, iar cind ne taiam/zgiriam rau si curgea singe, puneam o frunza de patlagina si ne contuinuam joaca, si seara eram toti murdari, de parf si transpiratie, si totusi nimeni nu avea nici o problema, nu mergea la spital decit daca isi rupea ceva … Si curios, am crescut asa, si suntem normali, poate mai normali decit multi din cei tineri, si dupa cum spuneam citeam pe apucate, si nimeni nu facea recenzii “abisale” ale cartilor, doaer asa ca sa se afle in treaba pe un blog, sa se mai dea si el cu parerea.
Cit despre Jocul lui Ender – e o carte excelenta, care ne reflecta pe noi ca oameni, felul in care gindim, iar violenta aia este in noi, si e normala, se cheama “instinct de conservare”. Pina la urma Ender face ceea ce oricare din noi ar face – ii apara pe ai lui, cu orice pret. Iar atunci cind esti in pericol de moarte (pentru ca asta insemna invazia insectelor) nu exista decit o solutie: ori noi , ori ei. Asa e la razboi, asa a fost dintotdeauna. Dar bineinteles ca intotdeauna se gasesc citiva pentru care negrul e “om de culoare”, handicapatul e “persoana cu dizabilitati’, adica tot felul de frustrati care nu au curajul sa spuna lucrurilor pe nume si le ascund sub tot felul de eufemisme, negind eventual ceea ce intr-o anumita masura ne caracterizeaza. Iar violenta caracterizeaza rasa umana, e in singele nostru, iar istoria e cea mai buna dovada.
Nu e pentru copii ? Hmm .. eu cred ca e, pentru ca intr-un fel sau altul, trebuie sa invete ce e viata, iar viata nu e o poveste cu ingeri si zine. -
Florin Pîtea spune:
Aş avea cîteva observaţii pe marginea articolului.
Prima este că imediat după publicarea romanului “Jocul lui Ender”, premisa lui a fost discutată cu toată seriozitatea la Pentagon şi s-au stabilit protocoale de securitate care să împiedice desfăşurarea unui scenariu asemănător în realitate. Poate că lumea fictivă din roman e mai rea, dar lumea noastră a devenit puţin mai sigură datorită romanului.
A doua este că “Jocul lui Ender” e o carte foarte recomandată de către profesori şi apreciată de către şcolari în Statele Unite. Poate că la vîrste mai înaintate cititorii vor abandona această carte în favoarea altora superioare din punct de vedere moral sau literar, dar romanul acesta, de un sfert de veac încoace, face mai mult decît altele pentru a atrage copiii pe calea lecturii.
Ultima este cea mai amară. Romanul conţine şi lecţia că, indiferent cît ai fi de talentat sau de inteligent sau de inocent, universul în care trăieşti nu te va trata întotdeauna cu mănuşi. Lucru pe care e bine ca să-l afle şi copiii din timp, eventual pe calea unei poveşti captivante. Iar ca alternativă la “Cenuşăreasa”, care ne învaţă să aşteptăm cuminţi să vină cineva dintr-o clasă socială superioară şi să ne ofere cadou un trai mai bun, ori la “Mioriţa”, care ne învaţă să renunţăm şi să pierim fără luptă, “Jocul lui Ender” mi se pare de preferat şi ca poveste, şi ca morală. La urma urmei, Ender se descurcă singur, învaţă, luptă, apoi îşi face aliaţi şi răzbeşte, fără să aştepte salvări miraculoase – şi plăteşte preţul succesului în momentul în care propria lui societate e sfîşiată de război civil.
În final, o întrebare pentru dumneavoastră, domnule Mitran: Dacă Ender ar fi fost cît se poate de paşnic şi de inocent, iar în final ar fi fost masacrat împreună cu toate celelalte personaje umane de către invadatorii extratereştri, aţi mai fi simţit nevoia să recenzaţi această carte la aproape 25 de ani de la publicarea ei?
-
Cristi Mitran spune:
Domnule Pîtea, referitor la întrebarea dumneavostră, dacă romanul ar fi fost complet diferit nu ştiu dacă i-aş mai fi facut recenzie. Cei 25 de ani care au trecut de la lansarea sa nu au avut nici o legatura cu motivele mele – eu l-am citit de abia anul acesta.
Cu siguranta nu fac recenzii la tot ce citesc – scriu despre un roman atunci cand am ceva de zis despre el. S-a intamplat ca in acest caz sa am de zis ceva negativ.
Asta nu inseamna ca m-am apucat sa dau foc la copii ale carti in piata orasului. Exista un buton numit sugestiv “Cumpara cartea” chiar sub titlu si un link la o recenzie pozitiva chiar in prima propozitie. Am incercat sa ofer si alte pareri pe langa a mea.
Asta pentru ca majoritatea cunoscutilor mei care citisera romanul aveau o parere foarte buna despre el si acest lucru m-a perplexat cand am citit si eu in sfarsit cartea. Am discutat cu niste prieteni si le-am spus parerile mele – mi-au raspuns ca nu s-au gandit niciodata la roman in felul acesta. Asa ca m-am hotarat sa scriu aceasta recenzie, macar pentru a vedea daca mai e cineva care gandeste ca mine in aceasta privinta.
S-a dovedit ca sunt in minoritate de aceasta data si nu ma deranjeaza. Nu mi-am schimbat parerea despre roman, dar nici nu imi pasa atat de mult de el ca sa-mi mai sustin in continuare pozitia.
Jocul lui Ender cu siguranta nu ma reflecta pe mine, sau felul in care gandesc (dupa cum spunea Lucian mai devreme) si nu contine lectii pe care copiii ar trebuie sa le invete, cel putin nu in felul acesta.
Eu nu am crescut cu sentimentul ca, daca universul este rau si nedrept, ar trebui sa devin si eu la fel de rau si nedrept si apoi sa dau vina pe destin sau sa spun ca am facut ce a trebuit sa fac. Daca cineva vrea sa creada aceste lucruri, atunci Ender’s Game este romanul pentru el.
Eu as prefera o carte care invata copiii ca universul este cateodata un loc rau, dar ca cineva trebuie sa fie bun pentru a compensa. Ca avem nevoie de ajutorul altora si in acelasi timp trebuie sa fim destul de puternici ca sa-i ajutam la randul nostru pe cei din jur. Ca e mai bine cateodata sa mori fara sa lupti, daca lupta te-ar face la fel de rau ca inamicul.
Suna idealist, stiu. Dar prefer acest gen de idealism peste pesimismul crunt al lui Card care la sfarsitul zilei doar ma deprima.
Sper ca peste inca 25 de ani nu o sa se mai discute despre cartea aceasta, pentru ca nu cred ca merita. Exista carti SF mai bune si despre ele vreau sa vorbesc in viitor (adica sa ma dau cu parerea pe un blog ca sa ma aflu in treaba, cum spunea tot Lucian).
Multumesc domnului Pîtea pentru interventie si tuturor celor care au comentat. Nu o sa va raspund la fiecare in parte – ar dura prea mult si suntem deja prea fixati in parerile noastre.
-
Florin Pîtea spune:
Şi eu vă mulţumesc pentru intervenţie, domnule Mitran. Ca şi dumneavoastră, nu accept “Jocul lui Ender” fără rezerve, deşi ale mele sînt de altă natură – mi se pare imorală, mai bine zis de neacceptat, utilizarea copiilor pentru purtarea războaielor, iar istoria recentă ne oferă din păcate suficiente exemple de armate revoluţionare sau de gherile formate din adolescenţi şi uneori din copii. Din acest punct de vedere, “Jocul lui Ender” se încadrează mai degrabă în categoria literaturii SF de avertisment decît în aceea a SF-ului de divertisment. Iar SF-ul de avertisment rareori îşi propune să fie agreabil sau să îi menajeze pe cititori.
În rest, vă doresc sărbători fericite şi la mulţi ani, domnule Mitran. Sper să mai purtăm dezbateri la fel de plăcute şi de bine argumentate şi în anul ce va veni.
-
xtfire80 spune:
28 April 2009 | 10:24 am
Nu am putut suferi niciodata una dintre greselile majore ale romanului si anume aceea ca l-a plasat intr-o lume in care inca exista un Pact de la Varsovia. Dar ai omis marea realizare a acestei povesti pe care nu ai cum sa o intelegi daca nu citesti si volumele 2-4 (adica toata seria lui Ender, fara romanele cu Umbre): este poate singura serie SF care sunt create cateva civilizatii credibile si extrem de diferite de ale noastre (gandaceii, purcelusii, etc). Mai gandeste-te putin la asta inainte de a da vina pe o carte pentru ceea ce face. Puncte slabe: geopolitica si ceea ce ai mentionat tu. Puncte tari: morala (care evident ti-a scapat), personajele, civilizatiile, talentul (nu as merge chiar pana acolo incat sa spun ca o carte de-a lui Card este echivalentul unui serial tv de cateva episoade din anumite puncte de vedere, dar….). Eu zic sa citesti toata seria lui Ender (Jocul lui Ender, Vorbitor in numele mortilor, Xenocid, Copiii lui Ender – fara saga Umbrelor, seria paralela) si dupa aceea sa comentezi. Sigur, Jocul lui Ender este cartea slaba din serie, dar povestea trebuia sa aiba un inceput, bun sau rau, oricum, numai sa porneasca intr-un fel.