Autor: Antoine de Saint-Exupery
Rating:
(ediţia în limba engleză)

Nişte prieteni adolescenţi m-au văzut citind această carte. Au zâmbit. Cu luminiţa aceea strop de ironie din ochi. "A, noi am citit asta în copilărie. De ce-ţi mai pierzi vremea cu aşa ceva"? Cum să le explic că o carte frumoasă nu-ţi iroseşte niciodată timpul. Sau că această calitate de cititor te scoate şi din capcana vârstelor trupului şi din dimensiunea plată a realităţii.

Aceşti prieteni deveniseră mintal oameni mari. Ajunseseră să preţuiască lucrurile după preţ şi după dimensiune. Oamenilor mari le plac alte titluri, eventual să sune cât mai wrestling: Prinţul cel puternic, cât un munte, cu ochi de Gorgona. Prinţul petrolului, regele Wall Street-ului, lordul dansului.

Dar există ceva dincolo de mărime. O zonă care permite existenţa noastră, a celorlalţi fără autoproclamate regate lumeşti, fără pretenţia de a fi fala şi stegarul armatei de acelaşi soi din spate. O zonă în care l-am putea plasa de pildă Socrate, filosoful acela fără operă scrisă din Antichitate, dar şi pe Saint-Exupery. Nu dimensiunea, ci natura lucrurilor pare să aibă un preţ real. De ce sunt aşa şi ce înseamnă ele. Asta căuta Socrate în agora Atenei pe vremuri. Asta caută şi Saint Exupery prin parabola micului său prinţ. Sunetul lucrurilor. Melodia fiinţelor. Misterul lor. Frumuseţea.

Socrate mergea la un negustor oarecare, fără să-l intereseze dacă era cel mai mare. Cum el însuşi nu era negustor sau era foarte rar, înţelegea pe cel din faţa sa ca persoana purtătoare a ideii de negustor. Dar oare noi nu vindem şi cumpărăm toată viaţa? Oare nu încercăm să înfrumuseţăm, uneori în mod artificial, propriile noastre lucruri! Nu suferim de concurenţă! Nu cumva tocmai negustorul ne-ar putea da o imagine a modului cum lucrează astfel de relaţii în mediul lor natural - cel economic - pentru a înţelege apoi cum au ajuns să se insinueze în sufletul nostru? Şi, mai ales, întreba Socrate, ce este până la urmă negustoria, rege al Wall Street-ului? Cum se împacă ea cu dominantele vieţii, binele, frumosul, adevărul?

La răspunsuri cinice de genul negustoria e dincolo de moralitate, sau de-a dreptul indiferentă, ridica din umeri şi căuta pe altcineva dispus să vorbească. Pe acela dintre negustori care înţelegea că a discuta natura lucrurilor nu e o simplă pălăvrăgeală, ci o formă de a coborî în abisurile fiinţei. De cunoaştere a sinelui.

Iată aviatorul Saint-Exupery ne prezintă de la mijlocul secolului XX un Socrate parabolic în persona Micului Prinţ. Cu aceeaşi curiozitate se preumblă printre lucruri şi oameni căutând semnificaţii, simboluri. Ne spune că fiecare om are o planetă a lui, de dimensiuni reduse pe care o înfrumuseţează sau o urâţeşte după cum îi e firea şi purtarea. Că trăim într-o iluzie majoră care ne face îngrozitori de statici. Unul îşi închipuie că-i împărat, deşi n-are niciun supus. Altul e pregătit să muşte letal orice fiinţă vie. Unul crede că toţi ceilalţi oameni există doar pentru a se topi de admiraţie în faţa lui. Unii sunt servi - precum Micul Prinţ - la capriciile unei frumoase.

O călătorie de aceea câteodată are rostul de a mai scutura din rugina lanţurilor, din monotonia realistă a unui "om mare". De altfel, cele două personaje, aviatorul şi Micul Prinţ sunt în felul lor, călători eşuaţi pentru câteva zile împreună în acelaşi deşert. Aviatorul e înspăimântat de perspectiva unei morţi apropiate, avionul său e stricat într-un loc izolat, Micul Prinţ e trist că planeta sa e covârşită de baobabi sau tiranizată de flori. Lucrurile planetei sale nu sunt în ordine şi de aceea merge pe alte planete pentru a vedea altceva, poate mai bine aşezat.

Înainte de a continua, să explic propria mea reacţie. Prietenilor mei probabil că m-aş fi asociat în ironie dacă aş fi văzut cartea la altcineva. Începutul cărţii dădea impresia unui basm în care un om aflat în condiţii extreme îşi creează o iluzie care să-l ajute în lupta supravieţuirii în deşert. Dar ficţiunea va căpăta pe parcursul naraţiunii mai multe colori sentimentale decât lasă să se vadă de obicei un adult, iar dispariţie ori moartea Micului Prinţ are un ton tragic, apoteotic. Totuşi el nici n-a fost. Şi totuşi el există dincolo de realitate, acolo pe planeta lui şi undeva pe planeta fiecăruia. Este un moment de intensitate din copilărie. Din copilăria noastră eternă.

În fond în ce constă copilăria? Întrebăm ca Socrate pe un copil. Nu, nu pe cel mai mare copil, pe regele copil. Nu. Un copil oarecare. Şi poate am primi răspunsul că în copilărie trebuie să amintim neapărat de imaginaţie şi de joc. Dar ceea ce ne-am imaginat începe să-şi facă loc în realitate, iar jocul ce este dacă nu o încercare mereu repetată de a rezolva puzzle-urile societăţii?

Asta ţine de copilărie în Micul Prinţ. El se joacă de-a curiozitatea şi obţine de la fiecare întâlnire o învăţătură. E tot ceea ce poate transporta înapoi pe planeta sa, e tot ce-i dăruieşte aviatorului. Oglinzi ale abisului uman.

Iată ce-l învaţă o vulpe. Că oamenii au nevoie de ritualuri şi că apreciază doar realităţile ce pot fi îmblânzite, adică îngrijite, crescute, ajutate de mâna umană. Un şarpe îi arată că de fapt printre oameni te simţi singur, iar un geograf îi dezvăluie că lucrurile frumoase nu au ce căuta într-o hartă fiindcă sunt efemere.

Oare de ce mi-au surâs sarcastic acei tineri? Câte învăţături de felul acesta puteau vorbi între ei? Eu, copleşit de dispariţia acestui prinţişor, simt pentru prima oară nevoia să revin imediat la această carte şi s-o mai citesc o dată. Acum însă în franceză, unde sigur voi întâlni delicatese intraductibile.

Am vrut să spun ceva despre tehnica lui Saint Exupery. Că e apropiat ca ideatică atitudinii voit simple a poetului Jacques Prevert, că are o clară manieră modernistă, că foloseşte procedee cinematografice - îndepărtarea şi prim-planul, că nu are un fundal bine creionat şi de aceea îl compensează prin desene naive, dar în fond cui îi pasă? Abia aştept să i se strice iar motorul aviatorului. Micul Prinţ va reapărea cerând să fie desenată o oaie şi îmi va izgoni depresiile cu râsul său stelian.

Scrisă de Gabriel Adrian Mirea