Esti aici: bookblog.ro » Editoriale, Silviu Man » Când 1 ≠ 1

Când 1 ≠ 1

PROLOG

Acest articol are ca punct de plecare o replică aparent banală. Discutând pe marginea unei cărţi probabil sub-mediocre – numită Evanghelia după Satana, recenzată de curând de colega mea, Raluca Alexe – un cititor încearcă să rezolve mica polemică iscată de micul iconoclast literar, al cărui nume l-am uitat, prin următorul comentariu: „Oameni buni, e doar o carte, una de divertisment, fara pretentii de-a avea caracter formativ”, completând mai jos: “Nu trebuie privita ca o carte care distruge conceptii, priviti-o doar din punct de vedere comercial. E un thriller, nu un documentar! Savurati esenta, nu dincolo de ea si o veti gasi-o interesanta!”. Nu aş scrie rândurile de mai jos dacă replica cititorului n-ar fi una dintre cele mai clare exprimări a unei idei de-a gata care bântuie cultura zilelor noastre : aceea a cărţii-produs.

DISCLEIMĂR

Mai întâi, trebuie să spun că nu fac parte dintre cei care văd în citit un soi de mântuire pământească. Nu mi-au plăcut niciodată nici şoarecii de bibliotecă, nici cititorii de metrou. De fapt, dacă dăm la o parte argumentul cantitativ (şoricelul citeşte mai mult), vom vedea că e de fapt vorba de o singură specie – a autistului cultural. Şi cel care citeşte cartea mai ales pentru că e groasă, şi cel care o citeşte mai ales pentru că e subţire şi încape uşor în geanta împodobită cu insigne protestatare, au în comun faptul că văd în carte – şi, extrapolând, în orice act cultural – un prilej de izolare de lume*. Unii, mai retraşi şi mai răbdători, preferă liniştea protectoare a bibliotecii. Autism retro. Alţii, extravertiţi şi activi, citesc în vreme ce ritmurile agitate generate de iPod le inundă urechile. Autism contemporan.

Şi aici vor apărea, bineînţeles, replicile: bine, mă, ia-te acum şi de ăştia care încă mai citesc şi nu dă în cap la oameni. Dar tu nu citeşti? (deci, prin echivalent, “tu dai în cap la oameni?”) Nu ştii ce e aia bibliotecă? Şi să nu-mi spui că nu ai pus mâna pe carte şi n-ai ascultat muzică în metrou, că de fapt ţie îţi place mai mult să asculţi maneaua de pe telefon a vecinului tuciuriu şi să te zgâieşti la mutrele lungi, blocate între „Grozăveşti” şi „Petrache Poenaru” (fostă „Semănătoarea”). Şi atunci ce mai cauţi la bookblog? Deci, mă văd nevoit să afirm preventiv: nu trageţi, şi eu citesc. Ăsta e unul din motivele pentru care regret că ziua nu are măcar 45 de ore. Nu am dat în cap la oameni, mi-e drag de biblioteci (de bibliotecare, mai puţin), merg şi cu metroul şi nu rar citesc în subteran, chiar cu căştile în urechi.

Problema nu este însă forma. Poţi merge la bibliotecă ca să vezi mai bine lumea, aşa cum poţi citi cu nesaţ în metrou din simplul motiv că ai dat peste o idee atât de captivantă încât nu mai ai răbdare până acasă. Aşa cum şi muzica din urechi poate să fie un house idiot sau un concert de-al lui Ceaikovski. Contează, deci, gândul cu care citeşti. Să nu uităm, cuvântul esenţial este „autism”, adică ruperea legăturilor cu realitatea. Izolarea egocentrică în coconul propriilor fantezii, alimentate de carte. În fond, o frică de viaţă, mascată de o mină boem-indiferentă. Negarea problemelor, şi nu rezolvarea lor.

„ASTA DEVINE DUPĂ FACULTĂŢI…”

Singurul motiv serios pentru care merită să citeşti e pentru a înţelege realitatea, iar aceasta nu înseamnă că trebuie să dormi cu sociologia sau teoria politică sub pernă. Din nou, nu forma contează. Şi un roman al lui Dostoievski, şi o povestire de trei pagini a lui Buzatti şi un eseu semnat de Constantin Noica deschid noi porţi către înţelegere. Or, pentru a începe să înţelegi, trebuie să ieşi puţin din propriile iluzii, generate de bogata şi îndelungata ta experienţă de viaţă, petrecută jucând Need for Speed (et in Arcadia ego…) sau irosind trei nopţi pe săptămână în cluburi. Să încerci să vezi lucrurile aşa cum sunt, nu să-ţi confecţionezi tu propria imagine despre ele. Să îţi pui întrebări oneste, nu să rezumi lumea la liniştitoarea sintagmă “fiecare cu părerea lui”.

Înainte credeam în superioritatea absolută a celui care citeşte. Vedeam în cititor un iniţiat şi un rebel. Un om liber, la o distanţă de mii de ani lumină de ignorantul care habar n-avea de Tolstoi. Mi-a luat ceva timp să îmi dau seama că nici o carte citită nu garantează inteligenţa, cu atât mai puţin omenia. Am avut ocazia să cunosc nişte imbecili feroce de culţi, la fel cum am întâlnit oameni care nu au pus în viaţa lor mâna decât pe abecedar şi pe cartea de telefon, care depăşeau în înţelepciunea, cinstea sau modestia lor mulţi profesori universitari şi intelectuali de incubator.

Şi mai e ceva. Există un punct dincolo de care cartea nu te mai poate ajuta să înţelegi. Aşa cum, atunci când mergi la munte, există un loc în care laşi frumuşel maşina, pui alarma (la ce bun?) şi o iei la pas, tot aşa există şi un moment în care trebuie să laşi cartea şi să vezi realitatea cu proprii ochi; pentru că – banal de evident – nici o carte, oricât de bine ar fi scrisă, nu poate cuprinde toate nuanţele vieţii. Degeaba eşti doctor în puericultură dacă nu ai tu însuţi un ţânc care să-ţi alunge somnul cu un urlet prelung la ora 3 dimineaţa. Degeaba ai ros din scoarţă în scoarţă cărţi de karate (precum subsemnatul în tinereţe) dacă nu ştii ce pe pielea ta ce e ăla un Yoko Geri (slavă Domnului, n-am avut până acum parte de această plăcere). La ce bun să citeşti Ion şi Moromeţii – şi apoi, eventual, să mai zici şi că ţăranul român e „najpa” şi violent şi animal – când tu nu ştii exact diferenţa dintre o oaie şi o capră? Sau, mergând mai departe, până la Palatul Parlamentului sau chiar la Bruxelles, degeaba ai tocit statistică şi teorii economice, dacă tu habar nu ai cum trăieşte o ţară întreagă pentru al cărei bine eşti responsabil. După cum se vede în ultimul exemplu, realitatea condensată pe care o oferă cartea poate fi extrem de periculoasă.

Şi acum, “să recapitulăm pe scurt”, vorba gardianului “Dumnezeu” din Cel mai iubit dintre pământeni: 1. Există un autism de provenienţă culturală 2. Există o limită dincolo de care nu mai poţi pătrunde cu ajutorul cărţii fără a deforma realitatea 3. Cartea singură nu te face mai bun sau mai înţelept 4. Este foarte periculos să percepi lumea numai prin intermediul cărţii.

Cele patru concluzii sunt legate, cred, cu un nod pe care-l voi numi cartea-produs. Nu mă voi lansa acum în teorii socio-antropologico-culturale, ci mă voi mulţumi să definesc cartea-produs prin funcţia sa principală – aceea de a distra. Nu de a deschide unele porţi ale înţelegerii, cum spuneam mai sus. Ce e rău în asta, ar putea întreba cineva. Nimic, atâta vreme cât distracţia nu e imbecilă şi nu e permanentă. Altfel, ajungem tot la autism.

CEVA DE DINCOLO DE PAGINI

Redusă la stadiul de simplu gadget – alături de telefon mobil, mp3 player şi, eventual, tenişi Converse, cartea nu mai promite cunoaştere, ci doar o „experienţă”, fireşte, „inedită”. Conţinutul cărţii contează mai puţin, ideile sau morala (scuze, am jignit pe cineva când am spus „morală”?) se volatilizează în atmosfera rarefiată a cărţii-produs care-ţi promite să te zguduie, să-ţi dea senzaţii tari, să te răvăşească.

Mai mult decât atât, se pune un tot mai mare accent pe lectură ca o experienţă a simţurilor, la al cărei succes contribuie ceaiul aromat sau cafeaua tare, muzica din fundal, lumina caldă… Pentru omul secolului nostru, a citi este doar un alt mod de relaxare şi de abandonare a sinelui unor senzaţii. Şi aceasta este o schimbare majoră a sensului citirii. Sigur, cartea, ca obiect, poartă cu ea un farmec pe care nu-l va putea egala vreodată nici un alt suport pentru text…

Cum să nu-ţi fie drag de cartea veche, să nu-ţi placă să o auzi trosnind-şoptind când o răsfoieşti, să îţi plimbi privirea pe galbenul timid, de bătrâneţe discret-tomnatică a paginii. (Chiar mă vizitează, din când în când, în contemplaţia trecătoare, gândul straniu că nu există nici o diferenţă majoră între o carte nouă – mirosind a fabrică, a artificial, cu coperta lucioasă pentru producerea căreia s-a consumat mai mult timp decât pentru corectura ortografică – şi specia la fel de bizară a femeii-corporate, împachetată sec în costum business şi în speranţe de “realizări pe plan profesional”**. Dar asta e altă poveste…) Cert e că a acorda întâietate experienţei vizuale sau tactile în detrimentul substanţei e totuna cu vorba bătrânelor care complimentează răposatul la înmormântare pentru cât de frumos e el, chiar şi aşa, ţeapăn, movuliu, elegant, orizontal şi greu ca o piatră de moară.

Efectul pervers al acestui fapt este că cititorul, pardon, consumatorul rămâne, cumva inconştient, cu iluzia că o carte, la fel ca orice alt zorzon, este neutră, finită, consumabilă, controlabilă în toate manifestările ei. On/Off. Or, aici intervine surpriza. Cartea soft, cartea-produs, deşi denaturată, sterilizată de talent şi vaccinată împotriva bunului simţ, rămâne purtătoare de idei (uneori bune, adeseori nu, puţin contează aici).

O carte, de fapt, nu e doar o carte. Nici un produs „artistic” al omului (nu mai vorbim de creaţie) nu este egal cu sine. (Nu este scopul acestui articol comparaţia dintre creaţie şi produs. Oricum, nu îţi trebuie doctorat în filozofia culturii ca să vezi că nu e chiar normal ca Paulo Coelho să ajungă mentor de generaţie şi că multe din autorităţile culturale naţionale universale emană cu morgă vaste stupidităţi.***) O simfonie nu este doar o înşiruire perfectă de note şi accente, o pictură nu este egală cu suma culorilor aruncate pe pânză. Un om nu este sinonim cu anatomia, fiziologia sau, de dragul rimei, ideologia lui. Structura nu este acelaşi lucru cu identitatea, dintr-un motiv destul de simplu: identitatea conţine sensul, structura îl maschează. A nu înţelege acest lucru înseamnă a fi în poziţia grănicerului care i-a taxat suplimentar Pasărea în spaţiu lui Brâncuşi pentru că, în viziunea funcţionarului, sculptura semăna cu o banală ţeavă.

Dacă obişnuim să ne închipuim cartea ca pe o lume, nu va fi greu să vedem că această lume – oricât de incoerent sau absurd a fost ea plăsmuită de autorul dornic de glorie postumă şi de cecuri antume – această lume e înconjurată, precum (încă) frumoasa (încă a) noastră (încă) planetă de o atmosferă ciuruită de poluare şi de apocalipsele periodice ale ecologiştilor, de un înveliş de idei, mai ţepene sau mai uşurele, după caz. Şi aici trebuie completat: ne referim aici în special la cazul literaturii, unde ideile sunt diluate, măiastru sau nu, în fluidul poveştii. Dacă acceptăm acest fapt de bun-simţ, vom putea admite, în consecinţă, că orice carte-produs – indiferent dacă este thriller, roman psihologic, de dragoste sau pornografic – formează şi influenţează comportamente, participă la alcătuirea unei noi paradigme şi la instaurarea unor prejudecăţi contemporane. Şi nu înţeleg prin asta că, dacă ai avut ghinionul să nimereşti o dată peste o carte proastă pe care te-ai încăpăţânat să o termini (şi eu am acest obicei prost), e inevitabil să-ţi însuşeşti ideile ei şi să devii, după 200 de pagini, un iremediabil blocat mintal. Factorii care concură la spălarea pe creier cu detergent pe bază de litere sunt mult mai complecşi şi ar merita o analiză separată:

- cititul susţinut de cărţi proaste – orice lucru făcut temeinic are nevoie de un antrenament constant. Întreruperea terapiei de cărţi cartonate cu conspiraţii religioase şi self-help-uri care te ajută să devii un specialist în traversatul străzii poate afecta iremediabil procesul de prostire livrescă. Pentru începători, se recomandă cititul în serie. După Codul lui Da Vinci, citeşte imediat Codul Spart al lui Da Vinci, urmat de Codul Crăpat al lui Da Vinci, Codul Înţepenit al lui Da Vinci, Adevăr şi ficţiune în Codul lui Da Vinci, Ficţiune şi adevăr în Codul lui Da Vinci şi Adevărul ficţiunii în Codul lui Da Vinci. Astfel, vei ajunge bine căptuşit de informaţii culte şi oculte cu care poţi atrage ignoranţii care nici nu ştiu ce tip fain era până la urmă Da Vinci ăsta.

- schimbul de idei cu prietenii – o prostie citită de tine şi asimilată în singurătate poate fi iluzorie. Dar o prostie împărtăşită cu cei din jurul tău, o prostie cu feedback, devine în scurt timp o certitudine. Asta înseamnă să ai principii!

- marketing – e greu să urmezi paşii de mai sus pe baza unor cărţi proaste publicate de edituri mici. Caută cărţile proaste tipărite în zeci sau sute de mii de exemplare de editurile mari. Ai două avantaje: primul este că e mult mai cool să citeşti prostii care se găsesc în orice librărie, decât prostii obscure. Vei da de înţeles, discret, că eşti la curent cu fenomenul. În plus, prostiile publicate de editurile mari arată mai bine, au coperţi meşteşugit DTP-ite şi se asortează mai uşor cu mărgelele, care se asortează la rândul lor cu kufia agăţată la gât şi cu tenişii galbeni cu steluţe purpurii. Al doilea avantaj e că finanţezi prin asta capitalismul corporat, care e foarte bun şi care, se ştie, garantează bunăstarea întregului glob.

Concluzia la care ajungem este că, în esenţă, nu există „carte de divertisment”, în sensul pur al cuvântului. Există, la suprafaţă, cărţi uşoare sau profunde, amuzante sau nu. În miez, însă, nici o carte nu este „benignă”. Dacă tot ne place să ne lăudăm că iubim cărţile, poate nu ar fi rău să nu le subestimăm într-atât încât să le privim doar ca pe nişte simple obiecte care furnizează senzaţii temporare. Da, e un clişeu să spui că „o carte poate schimba viaţa unui om”. Sigur că o poate schimba. Şi în mai bine, şi în mai rău.

Scris de Silviu Man

*Desigur că fiecare dintre noi simte, din când în când, nevoia unei izolări şi ruperi de lume. Dar aici nu vorbim despre cazuri individuale, ci despre un fenomen colectiv. Ori, când cei mai mulţi dintre tinerii care citesc – altminteri, ei înşişi o categorie minoritară – echivalează cartea cu refuzul lumii, suntem nevoiţi să ne punem întrebări foarte grave asupra şansei culturii de a „face lumea mai bună” în viitor.

**Asocierea nu e, poate, lipsită de noimă. Nici cartea-produs, nici femeia-corporate, nu au lirism. Produse industriale, ambele sunt rezultatul îndepărtării de fire. Cartea nu mai e responsabilă de cunoaştere, ci de entertainment. Femeia-corporate nu mai e responsabilă de viaţă şi de ocrotirea ei, ci de bugetul casnic. Distanţate de complexitatea pe care o presupunea rostul lor firesc, ambele ajung să îndeplinească o simplă funcţie. Şi ca să mai îndulcim puţin comparaţia, putem spune că ambele se citesc la fel de uşor.

*** Oricât spun unii că într-un capitalism diafan ca al nostru, oricine poate să-şi aleagă orice/ nu-ţi place, nu citi/ nu te obligă nimeni, nu cred că „avem de unde alege”. Pentru a avea de unde alege, cartea bună ar trebuie să fie la fel de bine reprezentată precum cartea proastă. Dar cărţile bune sunt mai degrabă tolerate printre cărţile proaste. Un exemplu foarte la îndemână este binecunoscutul 1984 al lui Orwell – citit de mulţi, înţeles de puţini, asumat de mai nimeni. Şi asta pentru că Orwell e citit în grila de lectură impusă de supraabundenta carte-produs: just for fun. Nu pentru luciditatea lui e admirat autorul, ci pentru că a reuşit să producă un thriller social foarte realist…

Scris de Silviu Man