Autor: Andrea Riccardi
Rating:

Despre Andrea Riccardi este important de spus că este fondatorul comunităţii Sant"™Egidio, un grup creştin specializat în dialogul ecumenic şi care îşi face simţită prezenţa în acţiuni de mediere (în această carte, Riccardi aminteşte de implicarea avută în conflictul dintre forţele politice din Mozambic). Despre civilizaţia convieţuirii se vrea un model de urmat, pe calea bunei înţelegeri a oamenilor de pretutindeni; ce reuşeşt, însă, este doar un discurs politicos şi dezirabil.

Dacă vorbim despre o civilizaţie a convieţuirii, nu putem să nu avem în vedere factorul conflictului. Conflictul este rezultat al intoleranţei faţă de diferenţă, incapacitatea de a face compromisuri, de a coopera. Lumea noastră nu cunoaşte armonia şi asta din cauza diversităţii etniilor, a intereselor politice şi, mai în adâncime, a crizei familiei, a societăţii, a şcolii. Conflictul a luat naştere în postcolonialism, când statul-naţiune a fost soluţia pentru garantarea siguranţei unei populaţii, elementul care a dat legitimitate noţiunii de identitate (de exemplu, în Balcani, statele pre-moderne aveau superstructuri omogene şi se bazau pe o politică ierarhică cu inegalităţi sociale stricte, dar tocmai aceste inegalităţi permiteau vasta diversitate etnică şi religioasă). Astăzi, identitatea, definită mereu în raport cu celălalt, cu străinul, "promovează o comunitate, dar în dauna toleranţei şi a reciprocităţii, şi creează o lume în care apartenenţa este şi mai importantă decât puterea cetăţenilor". Într-o societate în care nimeni nu mai este alienat, ci dorit aliniat, afirmarea popoarelor faţă de ele însele, faţă de vecini şi de lumea întreagă este dezideratul suprem.

Dar faptul că ne afirmăm cu atâta patimă identitatea (a se citi diferenţele) este oare pentru că suntem din ce în ce mai puţin diferiţi? Avem o identitate-sursă, verticală, dată de istorie şi tradiţie, şi una orizontală, provenită din contemporaneitate. Trăim realitatea globalizării, iar "apropierea duce la asimilare sau la o convieţuire fără conflicte; totuşi, are şi efectul paradoxal de a exalta diferenţele şi conflictele". Da, suntem diferiţi, dar nu puri. Individul poate, totuşi, simţi nevoia acută de a-şi striga "puritatea", deşi el nu este decât un metis, rezultat al schimburilor cu alte identităţi; globalizarea l-a "împărtăşit" cu dramele celuilalt. Astfel, metisajul identităţii scoate în evidenţă ceea ce este comun europenilor secolului XX, africanilor "negri" sau creştinismului. La nivel macro, aparţinem mereu de ceva mai mult decât unei suprafeţe delimitate din punct de vedere geografic.

Lumea rămâne, cu toate acestea, conflictuală, dezbinată între puteri ca SUA, Rusia, China, India, Japonia. Este conflictul economic, cultural, al intereselor politice diverse. Problemele sunt stăpânite dificil sau deloc în unele regiuni (ca Irakul) sau, din contră, se dă dovadă de prudenţă şi înţelepciune în cazul altora (în Africa, SUA şi-au dat seama de importanţa cooperării cu factorii locali pentru gestionarea crizelor). Există lumi în care intervenţia este dificilă- Islamul, de exemplu, nu recunoaşte Drepturile Omului, ci legea sfântă, sharia. Atenţia acordată de Riccardi Islamului este specială. "Islamul, spune el, nu trebuie tratat ca o religie oarecare" (dar care religie este "oarecare"?). Tarele lui: antioccidentalismul, antisemitismul, ideea conspiraţiei împotriva lui, frustrările politice sunt citate ca făcând parte din idea de fitna, dezordine şi anarhie, trăsături istorice ale musulmanului care se simte călcat în picioare de necredincioşi.

Care sunt, totuşi, soluţiile pentru un trai împreună ale lui Riccardi? Necesitatea ca întreaga Europă să aibă o cultură politică, lideri cu statură internaţională, organisme mondiale (ca ONU) care să pună în aplicare operaţiuni de menţinere a păcii, control al conflictelor, care luptă împotriva ameninţării încălzirii globale, poluării sau a armelor atomice. Este apoi nevoie de o cultură împărtăşită, a celor care să trăiască împreună dincolo de diferenţe. Se pune accent pe importanţa individului, a alfabetizării lui şi, deci, a receptivităţii tot mai crescânde la problemele care-l înconjoară. Religia, la rândul ei, trebuie să fie teren de întâlnire, coabitarea diferitelor confesiuni este o necessitate. Este nevoie de mediere, de negociere, de pactizare.

Spuneam la început că Despre civilizaţia convieţuirii nu este mai mult de un discurs de bun simţ: Riccardi nu oferă soluţii concrete, înţelegerea climatului conflictual internaţional şi experienţa de mediator neproducând decât sentinţe utopice. Diplomaţia şi verbalizarea nu vor duce la instituirea convieţuirii între popoare.

O recenzie de: Ioana Ristea