Multe dintre dificultăţile pe care le pun textele sacre, şi neînţelegerile care decurg din proasta lor citire, s-ar disipa dacă hermeneutul de ocazie ar face efortul să respecte, înainte de a formula o concluzie, trei repere fundamentale: a) care este forma literală a fragmentul comentat? b) care este contextul care îi împlineşte sensul? şi c) ce spune tradiţia exegetică autentică în raport cu textul respectiv? Ceea ce pare o ironie nu este, vai, decât o constatare rece: pregătirea exegetică a celor care-şi aruncă ochii asupra acestor texte în zilele noastre se reduce cel mai adesea la simpla percepere a literilor alfabetului. E o mare tristeţe să constatăm că într-o epocă în care semiotica şi pragmatica limbajului sunt clădite pe sute şi mii de tomuri, pline vârf de nuanţe şi subtilităţi, abordarea celor mai complexe texte de care dispune omenirea se face barbar, cu bocancul, fără nici o strângere de inimă.

Cel care părăseşte islamul este vrednic de moarte - scrie în Coran. Toată lumea ştie asta, au avut grijă jurnaliştii şi orientaliştii occidentali. Hermeneutizare nu doar brutală, ci eficace, pentru că la ea are acces chiar şi cel care nu s-a preocupat vreodată de al-tafsir (exegeza islamică). Suprema victorie a mass-mediei este să-ţi bage în cap ceea ce nici măcar nu te-ai sinchisit vreodată să afli aşa cum se cuvine. Ideile-de-a-gata sunt ca nişte conserve cu conţinut gata preparat, pe care nu trebuie să te străduieşti să afli cum se desfac: sunt gratuite, special pentru tine, îţi explodează în faţă şi te împroaşcă. Ce contează anii de studiu pe care cândva îi parcurgea un exeget înainte de a spune ceva mic dar corect? Şi ce dacă numai celor care trăiau intens o paradigmă religioasă li se permitea să interpreteze Scripturile? Modernitatea a inventat mecanisme prin care devii doct cu efortul insignifiant al ingurgitării unor pilule colorate. Nici măcar nu trebuie să vrei, au grijă alţii în locul tău de controlul aspectului volitiv. Cine părăseşte islamul este vrednic de moarte. Se sugerează astfel că o condamnare la moarte atârnă deasupra capului fiecărui oriental căruia i-ar trece prin cap să trocheze paradigma în care s-a născut pentru o alta: hindus, evreu, sau, de ce nu?, creştin.

Suntem îndreptăţiţi să ne întrebăm care ar fi sursele textuale ale manipulării. Mai multe versete coranice conţin în mod explicit termenul de apostazie: "Acelora dintre voi care se leapădă de Legea lor şi mor în tăgadă, deşarte le vor fi faptele în viaţa de acum şi în viaţa de apoi. Ei vor fi sortiţi Focului, unde vor veşnici." (Al-Baqarah, 217). Mai apoi: "O, credincioşi! Cine, dintre voi, se leapădă de credinţa lui... Dumnezeu va aduce alţi oameni pe care îi va iubi şi care Îl vor iubi." (Al-Ma"™idah, 54). Şi iarăşi: "Asupra celui ce îl tăgăduieşte pe Dumnezeu după ce a crezut în El - nu cel care este silit şi a cărui inimă rămâne liniştită în credinţă, ci asupra celui ce de bună voie deschide inima sa tăgadei - va cădea mânia lui Dumnezeu şi va avea o mare osândă." (An-Nahl, 106). Se poate vedea cu uşurinţă că în aceste versete, spre deosebire de cele care tratează furtul şi crima, nu există nici o menţionare a unei pedepse pământeşti. Mai mult, sensurile sunt departe de cel vehiculat de hermeneuţii de ocazie însărcinaţi cu ingineria conflictului dintre civilizaţii: Al-Baqarah, 217 statuează superioritatea doctrinei intelectuale asupra faptelor; elipsa din Al-Ma"™idah, 54 spune că Dumnezeu nu poate fi stânjenit de ateismul unor oameni, în vreme ce An-Nahl, 106 vorbeşte despre mânia divină rezervată ateului care a fost binecuvântat în prealabil cu harul credinţei.

Mai mult decât atât, spiritul coranic este departe de orice tentativă de prozelitism sau impunere a religie cu forţa: "Adevărul este de la Domnul nostru. Cine vrea, să creadă, cine vrea, să tăgăduiască." (Al-Kahf, 29), la care se adaugă: "Nici o constrângere în religie! Căci drumul cel drept se deosebeşte de rătăcire." (Al-Baqarah, 256). Pentru orientali (printre care musulmanii sunt doar o categorie), a împărtăşi sau nu aceleaşi convingeri ca ale lor este în sine cu totul lipsit de relevanţă. Ideea că numărul celor care subscriu aceluiaşi concept ar putea adăuga ceva la fundamentul metafizic al conceptului însuşi le pare, şi este, o monstruozitate intelectuală. De aceea, pentru un cunoscător al Orientului, acuzaţia conform căreia musulmanii ar ţine să facă ceva special împotriva celor care optează pentru alte repere decât cele riguroase ale Islamului este o calomnie pură. Hindusul, buddhistul, musulmanul ştiu prea bine că "drumul cel drept se deosebeşte de rătăcire". A te afla sau nu în acord cu ad-din (religia, dar şi firea, deci Fiinţa) este o problemă de percepţie intelectuală, sau dimpotrivă, de ignoranţă. Iar ignorantul este vrednic de milă.

Acestor versete coranice li se adaugă un hadith, o zicere a Profetului, menţionată de către toţi culegătorii de hadith-uri, mai puţin Muslim: "Oricine îşi schimbă religia, omorâţi-l." Suntem departe, foarte departe de versetele coranice. Iar corolarele care par să decurgă din această sentinţă sunt la rândul lor năucitoare: injoncţiunea s-ar aplica doar musulmanilor care-şi schimbă religia, sau oricărui om, indiferent de religia lui? În acest din urmă caz, de ce n-au fost omorâţi, negreşit, toţi cei care s-au convertit la Islam, părăsindu-şi religiile în care s-au născut? Dacă ne limităm la forma lui tranşantă şi o luăm în serios, departe de a rezolva vreo problemă, nu facem decât să complicăm enorm lucrurile. Într-o astfel de situaţie, se impune apelul la tradiţia ortodoxă. Nu contează ce putem citi noi din hadith-ul lui Ibn "˜Abbas, nu are nici o importanţă faptul că logica, în loc să ne ajute, ne înfundă şi mai rău. Trebuie să ştim cum "au citit" musulmanii înşişi acest text, şi cum l-au "racordat" la versetele coranice citate dintru început. După ce ne-am preocupat de corpul textual, e rândul tradiţiei autentice să ne aducă lumina ei.

Şeicul Mahmud Şaltut, rector în secolul XX al prestigioasei universităţi islamice Al-Azhar din Cairo, Egipt, în Al-Islam "˜Aqîdah wa Şari"™ah (Islamul: o credinţă şi o lege), explică: "Punctul de vedere avut îndeobşte în privinţa acestei chestiuni poate fi schimbat. Se remarcă într-adevăr că un mare număr de savanţi consideră că sancţiunile penale nu pot fi justificate de hadith-uri care nu au beneficiat de o largă transmitere. De altminteri, necredinţa în ea însăşi nu legitimează condamnarea la moarte. Ceea ce legitimează condamnarea la moarte este intrarea în război împotriva musulmanilor, agresiunea îndreptată împotriva lor şi voinţa de a-i abate de la religia lor. Un studiu literal al numeroaselor versete din Nobilul Coran arată că este interzis ca cineva să fie constrâns în religie."

Şeicul "˜Abd Al-Muta"™al As-Saîdî, în lucrarea Hurriyyat Al-Fikr fil-Islâm (Libertatea de gândire în Islam), după o enumerare a versetelor coranice care tratează chestiunea, şi după ce menţionează toleranţa pe care Profetul a avut-o faţă de ipocriţi, adaugă: "Dacă, după toate acestea, ni se prezintă nişte hadith-uri care nu au beneficiat de o largă transmitere şi care indică faptul că apostatul trebuie ucis, atunci fie nu le acceptăm - că acest tip de hadithuri nu poate fi considerat un argument valabil la nivelul chestiunilor fundamentale care privesc credinţa, ştiind că execuţia celui care şi-a modificat credinţa face parte din chestiunile fundamentale, nu dintre cele secundare -, fie luăm în calcul aceste hadith-uri privind apostatul care intră în război cu musulmanii. Musulmanii erau, într-adevăr, în epoca Profetului, în stare de război. Cel care apostazia de la Islam nu se mulţumea să rămână la el acasă, ci se alătura duşmanilor Islamului şi lupta în rândurile lor. Astfel, ordinul dat de Profet de a executa aceşti apostaţi nu se datora apostaziei lor, ci intrării lor în război împotriva musulmanilor. Această opinie trebuie coroborată cu faptul că Profetul nu a ordonat uciderea ipocriţilor care totuşi apostaziaseră de la Islam. Într-adevăr, aceştia nu au luat parte la lupta împotriva musulmanilor. Dimpotrivă, li s-a întâmplat să se lupte alături de ei. Mai mult, nu se poate spune că Profetul nu era la curent cu apostazia lor, căci cunoştea perfect ipocrizia unui mare număr dintre ei. Din acestea deducem că distincţia dintre apostaţi operată de Profet se explică prin participarea sau nu la războiul împotriva musulmanilor."

Asupra aceleiaşi probleme, Abu Muhammad Ali ibn Hazm (secolul X), poet, filosof şi teolog, la rândul său convertit la Islam, sintetizează în lucrarea Al-Muhalla: "Orice persoană care fiind încontestabil musulmană, neavând nici o altă religie înainte de Islam, care se face vinovat de apostaziere de la Islam, se converteşte la o altă religie scripturară sau non scripturară sau chiar la ateism, face obiectul unei judecăţi în privinţa căreia oamenii au opinii divergente. Unii consideră că nu trebuie să i se ceară abjurarea de la noua credinţă. Alţii sunt de părere că trebuie să i se ceară abjurarea. Unii au făcut distincţia între cel care se naşte în Islam apoi apostaziază, şi cel care se converteşte la Islam apoi apostaziază." În cele ce urmează, cale de multe pagini, Ibn Hazm precizează că cei care sunt de părere să ni i se ceară apostatului să abjure se împart în două categorii. Prima consideră că apostatul trebuie să fie ucis, fie că a abjurat sau nu, fie că a revenit în Islam sau nu. Cea de-a două crede că dacă se căieşte, căinţa sa este acceptată şi nu mai trebuie să fie executat. Dacă, dimpotrivă, nu se căieşte, atunci trebuie să fie omorât. Cât priveşte cei care sunt de părerea că trebuie să i se ceară căinţa apostatului, şi ei se împart în mai multe categorii. Prima consideră că trebuie să i se ceară o singură dată. Sau o acordă, sau este omorât. Cea de-a doua crede că trebuie să i se ceară de trei ori. Sau o acordă, sau este omorât. A treia categorie crede că trebuie să i se ceară căinţa timp de o lună. Sau o acordă, sau este omorât. A patra consideră că trebuie să i se ceară de o sută de ori. Sau o acordă, sau este omorât. Ultima crede că trebuie să i se ceară atâta timp cât va trăi şi nu va fi omorât.

Să încercăm să sintetizăm ce spune tradiţia prin aceste exemple. Întâi de toate, este pusă sub semnul întrebării autenticitatea hadith-ului, dat fiind faptul că unul dintre cei doi mari culegători (Muslim şi al-Bukhari) nu-l menţionează şi că, lucru extrem de important, apare ca fiind în dezacord cu versetele coranice care tratează aceeaşi temă. De fapt, acest din urmă lucru e de departe capital, în virtutea unui principiu al ierarhizării existent în textele islamice: hadith-urile nu pot sub nici o formă contrazice Coranul, faţă de care se află în raport de subordonare. Zicerile Profetului au un caracter personal, în vreme ce Coranul este textul revelat. Chiar dacă personalitatea sa a fost şi este excepţională, ea se subordonează Scripturii.

Aspectul ilogic al hadith-ului este corectat deci prin contextualizare. Iar această operaţiune ţine de realismul implicit în orice religie: există o gradaţie a valorii de adevăr conţinută în injoncţiunile sacre, una foarte greu de priceput de către omul modern. Acesta din urmă, lipsit de absolut, tinde să absolutizeze tot ceea ce întâlneşte în textele sacre, de unde un imens număr de "contradicţii". Poate părea şocant ce spunem, dar cele mai multe dintre elementele existente în textele sacre sunt adecvate unor anume oameni, unor anume situaţii, unor anume timpuri. Iudaismul şi islamul interzic orice reprezentare, în vreme ce în creştinism, buddhism şi hinduism arta reprezentărilor vizuale este intens cultivată. Trebuie înţeles de aici că unii greşesc, în timp ce ceilalţi deţin adevărul? Nu. În anumite locuri, pentru anumite formule mentale, a fost interzis ceea ce pentru alţii a fost necesar şi util. De asemenea, creştinismul, buddhismul şi hinduismul au prevederi speciale pentru retragerea fizică din lume, în vreme ce iudaismul şi islamul interzic cu desăvârşire acest lucru. Unde este adevărul? În fiecare dintre contextele sale, pentru că totul are sens într-un anume context. Hadith-ul lui Ibn "˜Abbas are sens şi el în contextul său. În afara contextului nu devine fals, ci irelevant. N-are ce căuta decât acolo unde îi este rostul.

Tradiţia ne mai învaţă ceva capital, şi anume faptul că în interiorul Islamului există divergenţă de opinie. Aici se sufocă ideea-de-a-gata, care nu poate subzista decât oferind iluzia simplităţii, creierului simpluţ pentru care a fost confecţionată, care se simte comod numai la nivel maniheist: bine vs. rău, frumos vs. urât, progresist vs. retrograd. În perioada insurecţiei algeriene îndreptate împotriva Franţei, unii musulmani au găsit cu cale să răspundă la masacrele perpetrate de către "creştini" prin uciderea unor călugări arabi din mănăstiri. Însă alte crime inutile au fost împiedicate de musulmanii înşişi, care i-au apărat pe creştini împotriva năucilor. În perioada recentului scandal al caricaturilor Profetului, în Libanul multiconfesional, musulmanii au împiedicat incendierea unei biserici creştine făcând lanţ uman în jurul ei împotriva coreligionarilor lor. Islamul nu e un bloc care stă să se prăvale peste nişte gură-cască, la fel cum nici creştinătatea nu este ceea ce pare la sud şi la est de Mediterana. Religiile şi aderenţii lor nu sunt partide totalitare, ci magme vii, în care prostul şi sfântul stau umăr lângă umăr.

Ce putem adăuga noi la toate acestea? Ceva mic. Un gând, cel pe care trebuie să-l fi avut mekkanii atunci când l-au auzit pe Muhammad recitând suratele acelea ciudate. Acelora dintre voi care se leapădă de Legea lor şi mor în tăgadă... Cine, dintre voi, se leapădă de credinţa lui... Aceia dintre voi care părăsesc Islamul... Aceia care părăsesc supunerea (în raport cu Dumnezeu), aceia care părăsesc pacea (pentru că acestea sunt sensurile principale ale cuvântului al-islam în arabă)... Care credincios, din ce religie, nu pune semnul egal între abandonarea supunerii faţă de Divinitate şi moarte, între pierderea păcii spirituale şi moartea spirituală?

Scris de Radu Iliescu