Novecento

September 29th, 2006 | Anca Cristina, Lit. contemporana |

Autor: Alessandro Baricco
Rating:

Dupa cum precizeaza si autorul, un text fara o incadrare anume; incontestabil “o poveste frumoasa, care merita sa fie spusa altora”. Inceputul ambiguu, in care abunda punctele de suspensie, pare la prima vedere nesigur, ca o pagina de jurnal, insa devine repede exact povestea aceea scoasa din colturi indepartate ale memoriei, intr-un bar, la o masa scaldata in fum, dintr-un cartier sarac din America anilor ’30. In mod sigur te atrage inca de la primele randuri.

“Cantam fiindca Oceanul e mare, infricosator, cantam pentru ca oamenii sa nu simta cum trece timpul, si sa uite unde se aflau si cine erau. Cantam pentru a-i face sa danseze, fiindca atunci cand dansezi nu poti muri, si te simti asemeni lui Dumnezeu. Si cantam ragtime, fiindca e muzica pe care danseaza Dumnezeu, cand nu il vede nimeni.”

Vaporul n-ar avea nici un rost fara ocean, pianul nici o valoare fara muzica, iar muzica n-ar fi ciudata, fermecatoare, nemaiauzita, molipsitoare, fara jazz. “Cand nu stii ce este, inseamna ca e Jazz.” In final, fara jazz, pian, ocean, cartea n-ar fi existat. Si nici Danny Boodman T. D. Lemon Novecento. Textul te imbata, iti intra pe sub piele delicat, nu brutal, te mangaie pe suflet ca o camasa din satin. Ai vrea sa dormi si sa te visezi pe vapor, ai vrea sa il asculti cantand. Povestea o citesti pe nerasuflate, fara sa clipesti, pentru ca mai apoi sa te intinzi pe covor, sa inchizi ochii si sa o recitesti in gand, sa o traiesti, sa o simti pulsand sub tample. Novecento e asemanatoare muzicii clasice.

Cartea ar putea fi o parabola, o poveste fantezista sau o legenda, insa e toate la un loc. Novecento e cel mai bun pianist din lume, desi oficial el nu exista, pentru ca nu a coborat vreodata de pe vasul “Virginian”. Nu a aparut la televizor, nu a dat concerte fastuoase si nu e milionar. Dar este, indiscutabil, cel mai bun. De ce? Pentru ca muzica lui vine din interiorul sau. Nu a invatat-o, nici macar nu canta intotdeauna “notele normale”. Pe muzica lui oamenii plang fara sa stie de ce, raman hipnotizati fara sa se impotriveasca. Iar el, el calatoreste impreuna cu pianul prin toate locurile despre care a auzit povesti. Novecento nu isi foloseste ochii, urechile, mainile pentru a cunoaste. El vede, aude si canta cu sufletul. Citeste oameni si isi intipareste povestile lor in minte, reconstruind lumea din care acestia s-au desprins pentru cateva saptamani, calatorind pe ocean, lumea pe care n-a vazut-o niciodata cu ochii sai.

“Cand, in mjlocul Oceanului, Novecento si-a ridicat privirea din farfurie si mi-a spus: << Peste trei zile, la New York, eu cobor de pe vaporul asta.[…] Trebuie sa vad ceva, acolo jos.>> mi-a spus. <> Nu voia sa spuna, si e de inteles fiindca tot ce-a spus pana la urma a fost: <>[…] Nu-mi venea sa cred. Era dracovenia secolului.”

Pasajele cu indicatii scenice te duc cu gandul la dramaturgie, insa scena si decorul sunt altele pentru fiecare cititor in parte. Totul se joaca in imaginatia si mintea ta, ca un spectacol cu papusi. Oceanul albastru, vaporul alb, Novecento emanand caldura, pianul negru lucios, razboiul gri, dinamita rosie si dincolo de toate astea cuvintele nu mai au loc pe scena.

E posibil sa te regasesti uneori in gandurile, temerile sau revelatiile lui Novecento. Asta pentru ca el simte aceleasi lucruri ca noi toti, insa le simte altfel. El realizeaza poate mai repede ca altii ce e fericirea si nu ii e frica de ce poate pierde urmand-o. Povestea nu are totusi nimic din textele care emit filozofii de viata pretentioase. Ea vorbeste simplu, direct, prin glasul si muzica pianistului.

“Pamantul, ala e un vapor prea mare pentru mine. E o calatorie prea lunga. E o femeie prea frumoasa. E un parfum prea tare. E o muzica pe care nu stiu s-o cant. […] Dorintele erau gata sa imi sfasie inima. Puteam sa le traiesc, dar n-am reusit. Atunci le-am vrajit. Si le-am lasat una cate una in urma mea. Geometrie. O treaba perfecta. ”

Rating 5 stele pentru ca e genul de carte care o iei in varful muntelui sau pe o plaja pustie, pe care o imprumuti cu forta la aproape toti cunoscutii. Desi am citit-o a cincea oara, cred, pur si simplu nu si-a pierdut deloc din farmec. Nu m-a plictisit, nu am sarit pasaje, a fost ca si cum o citeam prima oara. Si senzatia de dupa, la fel.

Reviewer: Anca Cristina

• Ocean Mare
• Matase