Esti aici: bookblog.ro » Cristi Mitran, Lit. contemporana » In cautarea oii fantastice
In cautarea oii fantastice
Autor: Haruki Murakami
Rating: 
Am fost la Gaudeamus şi am cumparat doar cărţi de Murakami, pentru că erau toate acolo, pe acelaşi raft, la Polirom, şi mi-am zis că e o ocazie unică să dau opt sute de mii pe cărţi care ştiu că o să-mi placă. Kafka pe malul mării nu mi-a plăcut, aşa că cei de la Polirom trebuie să-mi dea trei sute de mii înapoi. Alin în schimb a plecat cu un ghiozdan plin de Gabriel Garcia Marquez, deci toate recenziile interesante o să vină din partea lui. Eu vorbesc despre postmodernism japonez aici.
Ca să terminăm cu treburile „administrative”, trebuie să spun că titlul în engleză al cărţii este A wild sheep chase, un joc de cuvinte bazat pe expresia „a wild horse chase”“a wild goose chase” (multumesc barbarella). În română titlul devine, în mod explicabil, „În căutarea oii fantastice”, deşi ar fi putut la fel de bine să fie „Oi verzi pe pereţi”. Bine că nu lucrez pentru Polirom. Titlul în japoneză este „Hitsuji o meguru bōken”, dacă vă ajută cu ceva.
Un tânăr agent publicitar din Tokyo inserează o poză cu nişte oi într-un afiş, poză pe care o primise de la un vechi prieten. În scurt timp este contactat de un om care lucrează pentru o organizaţie secretă, şi este trimis în căutarea unei oi din acea fotografie, oaie care s-ar părea că deţine puteri supranaturale. „Căutarea oii va deveni, în acelaşi timp, şi căutarea sinelui”, şi am aflat toate aceste lucruri din prezentarea de pe a doua pagină a cărţii.
Lucrurile devin şi mai bune odată ce chiar începi să citeşti, după cum aveam să aflu şi eu. Am citit-o în pat înainte să adorm, a doua zi la un curs, şi într-un bar după ce băusem destul de mult, deoarece aveam probleme cu care nu vroiam să mă confrunt încă. Cititul cărţii devenise mai important decât cartea în sine, şi atunci am înţeles cu adevărat ce vrea să zică autorul. De asemenea cred că acesta e genul de cărţi pe care ar trebui să le scrie Murakami, nu romane în genul Kakfa pe malul mării.
Şi o să încerc să explic de ce. O să divizez recenzia în mai multe părţi, şi vă atrag atenţia că de aici încolo e mai mult vorba despre mine, experienţa mea cu cartea şi folosirea greşită a termenului postmodernist, decât despre roman în sine.
O să numesc partea asta postmodernismul este prietenul tau
Am citit În căutarea oii fantastice într-o zi în care lumea din jurul meu avea din ce în ce mai puţin sens, şi se întâmplau lucruri la care nu ştiam cum să reacţionez. Culmea este că pe măsură ce cartea nu mai avea sens şi eu o duceam din ce în ce mai rău în lumea reală. De aceea la ora cinci, când am terminat cartea şi am mai comandat o bere, mi-am zis „Da.”, şi m-am gândit la alte lucruri, pentru că totul legat de subiectul cărţii şi ceea ce a vrut să spună autorul era incredibil de clar. La ora scrierii acestei recenzii mi-am dat seama că nu mai ţin minte nimic din revelaţia acelei după-amieze triste de decembrie, şi că trebuie să o iau de la capăt.
În căutarea oii fantastice este un amestec genial de banal şi simbolic, ridicol şi absurd, umor şi lucruri atât de serioase încât ar putea schimba lumea. Nu cred că o să-ţi schimbe viaţa, după cum zicea un review pe amazon, dar s-ar putea să te facă să priveşti unele lucruri altfel.
Primul lucru pe care l-am pus la îndoială, în clipa în care m-am apucat să scriu această recenzie, a fost dacă avem sau nu în faţă un roman postmodernist. Şi asta pentru că o voce din capul meu (nu vocea mea pentru că de obicei nu ascult de mine) îmi tot spunea că „doar pentru că nu are sens nu înseamnă că este postmodernist”. Nu am avut destulă răbdare să urmăresc această idee până la capăt, dar am descoperit un citat destul de interesant, care suna cam aşa: „Postmodernismul înoată, sau chiar se bălăceşte, în curentele fragmentare şi haotice ale schimbării, de parcă doar asta ar exista.” (David Harvey, The Condition of Postmodernity).
În căutarea oii fantastice vorbeşte evident despre schimbare. Protagonistul a pierdut ceva din el şi încearcă să-l regăsească. Organizaţia misterioasă a pierdut o oaie megalomană cu puteri supranaturale, şi are nevoie de ajutorul lui. Japonia şi-a pierdut modul de viaţă şi identitatea naţională la finalul războiului, şi încă se mai chinuie să-şi reclădească valorile.
Toate aceste căutări se desfăşoară într-o lume lucidă, rece, demistificată până în punctul în care omul care controlează ţara din umbră îi spune naratorului că oaia aceea are puteri fantastice, şi el acceptă acest lucru, lăsând totul pentru a pleca în căutarea ei.
De pe la mijlocul romanului autorul a inclus mici istorii despre creşterea oilor în Japonia, sau chiar istoria completă a unui orăşel în care ajunge protagonistul, lucruri care pot fi teribil de plictisitoare până înţelegi că sunt puse acolo pentru că trebuie să fie acolo. De ce? Pentru că Murakami încearcă să ne spună ceva. Poate fi (şi este) o metaforă pentru evoluţia economică şi socială a Japoniei după război. Dar nu cred că un scriitor de calibrul lui s-ar rezuma la doar atât.
Partea asta nu are nume
Filosofia din carte are momente subtile şi momente mai puţin subtile. Desigur întreaga carte este o meditaţie asupra individului, dar felul în care ea este desfăşurată variază enorm, de la discuţiile ridicole despre numele autobuzelor şi gărilor, din capitolul opt, la dialogurile ridicole cu Omul Oaie (al cărui portret se găseşte printre paginile cărţii).
-Nu înţelegi nimic, a spus prietena mea. Avea dreptate, nu pricepeam nimic.
Finalul explică lucrile la fel de simplu pe cât începutul cărţii le expune. Un dialog sumar, în care un personaj mort, posedat de spiritul unei oi, dă poveştii o finalitate care ar putea să te facă să uiţi de tot ce s-a lăsat neterminat. O explozie. Personajul principal care plânge pe malul mării şi apoi se ridică să plece. De ce ai citit asta? Ai putea la fel de bine să te aşezi şi tu jos să plângi, şi să rămâi acolo până crezi că ai înţeles ceva.
Poate că oile care apar la tot pasul şi oaia fantastică, plină de megalomanie, sunt un discurs despre individ, separarea de turmă, şi ceea ce poţi cu adevărat să faci.
Poate personajul principal trebuie să facă pace cu trecutul său, să răspundă pentru acţiunile sale şi să se reîntregească spiritual înainte de a începe o nouă viaţă?
Poate este vorba despre ceea ce căutăm, ceea ce simţim când pierdem ceva, ceea ce vrem să găsim şi ceea ce găsim.
Poate o să numesc partea asta am găsit oaia fantastică, într-o după-amiază de decembrie, într-un bar, şi am pierdut-o
Mi-a plăcut În căutarea oii fantastice mai mult decât Kafka pe malul mării, pentru că nu integrează absurdul în normal atât de ostentativ. Oaia fantastică este o oaie fantastică, Omul Oaie e un tip într-un costum de oaie care trăieşte în pădure, fantoma de la final e o fantomă. Dar despre asta s-ar putea să citiţi într-o recenzie viitoare, dacă nu o să mă dea afară pentru asta.
Într-o recenzie mai veche îl comparam pe Murakami cu Kafka, lucru privit cu suspiciune în cercurile academice superioare, după cum aveam să aflu mai târziu. Spre fericirea mea am realizat că am destulă dreptate, pentru că Murakami seamănă cu Kafka, doar că nu face acel ultim pas spre o dimensiune pararelă, logică în acţiune dar atât de ilogică în semnificaţii. Murakami ne oferă o portiţă de scăpare: poţi să te mulţumeşti cu explicaţia firului narativ şi să laşi explicaţia filosofică de izbelişte, sau chiar să ai impresia că ai înţeles ce vroia să spună cu adevărat.
Nu sunt chiar sigur ce a vrut să spună acest roman. Am o idee vagă, ascunsă undeva în adâncul creierului, care momentan nu vrea să iasă la suprafaţă. Şi s-ar putea ca percepţia mea să fie complet greşită. Dar cred că avem nevoie de mai multe cărţi ca aceasta, pe care să le citim în momente ridicol de potrivite.
Şi când vei termina de citit cartea te vei afla în ceea ce poţi numi „un moment minunat”, ca mine punând pe masă un roman postmodernist japonez, comandând încă o bere şi pregătindu-mă să mă întorc la problemele pe care le ignorasem toată ziua, într-o lume terifiant de necunoscută şi nouă.
-
Cristi Mitran a găsit oaia fantastică şi a ascuns-o la loc
Intre cele doua si eu optez tot pentru “In cautarea oii fantastice”. Atata doar ca eu imi imaginez ca nu exista nici o legatura intre postmodernism si Murakami, iar toata lumea spune ca este. Si ca ma intreb cum as fi judecat Kafka la marginea lumii daca ar fi fost prima mea carte citita de el, nu ultima.
problema oricarui curent literar este ca explica prea multe si incorporeaza in el orice caracteristica individuala a scriitorului. cred ca mai productiva este comparatia lui Murakami cu Kafka decat cu postmodernismul in genere, deoarece scriu deja atatia in astfel de maniera incat te intrebi cu care dintre ei consoneaza japonezul.
ce fain suna “oi verzi pe pereti”
) as cumpara o carte care s-ar cheama asa:)
“În căutarea oii fantastice vorbeşte evident despre schimbare. Protagonistul a pierdut ceva din el şi încearcă să-l regăsească. Organizaţia misterioasă a pierdut o oaie megalomană cu puteri supranaturale, şi are nevoie de ajutorul lui. Japonia şi-a pierdut modul de viaţă şi identitatea naţională la finalul războiului, şi încă se mai chinuie să-şi reclădească valorile.”- frumos spus..si poate ca as mai adauga ceva…dar simt ca tot ceea ce merita spus….ai spus
bravo. exceptional review-ul. bine, ai avut si bafta s-o citesti intr-un decembrie ploios
[...] Recenzia cartii o gasiti aici. [...]
Trebuie sa recunosc: mi-a placut infinit mai mult “Kafka pe malul marii” decat “In cautarea oii…”. Citind “Kafka pe maul marii” m-am indragostit de stilul lui Murakami, atat de complex, pentru ca transmite atat de multe sentimente in ceea ce imagineaza. Are un umor deosebit si desi tinde spre fantastic te aduce mereu cu piciaorele pe pamant,lasandu-te totusi sa visezi. Oaia a fost un personaj lipsit de fantastic dupa gustul meu, putin nepotrivit pentru rolul totalitar pe care l-a indeplinit. Iar de personajele din acest roman nu m-am atasat. A fost o carte citita la rece, exceptie facand pasajele cu razele de soare…
Felicitari! Putini au sansa sa fie ei insisi…
expresia in engleza nu e : “a wild goose chase” ?
[...] Se numesc Alpacas si traiesc la o altitudine de la 3.000 de metri in sus in America Latina. Nu-i asa ca cu giturile lor lungi, gratioasele lame sunt mai sexy decit orice oaie, fie ea si fantastica?! Printre britanicii si francezii plictisiti care se retrag la tara, la aer curat, a aparut de curind moda de a creste si citeva Alpacas. Ierbivorele nu protesteaza si, se pare, ca le place tare mult in batrina Europa. [...]
E o carte care se simte nu se explica.