Autor: Nicolae Manolescu
Rating:

De o carte a lui Nicolae Manolescu te apropii cu prudenţă mai ales când ştii că porţi cu tine trusa de instrumente critice şi la uşa arhitecturii sale literare vezi o coadă destul de mare de viitori "căpşunari" literari. Mulţi tineri au impresia - şi de ce nu, am avut-o şi eu cândva - că dacă scrie despre ei Nicolae Manolescu gata s-au şi impus în literatură, că înseamnă realmente ceva. Probabil că Manolescu va supravieţui în orice istorie literară, dar nu sunt sigur de soarta emulilor săi.

Cu asemenea scrupule mă plimbam pe Bulevardul Cărţilor hotărât să mă ţin departe de orice ar suna a Manolescu. Totuşi, pe firmamentul unei clădiri se citea un titlu agresiv: Decalogul criticii literare. Cum suntem în oraşul imaginar al culturii sunt probabil posibile şi asemenea reclame. În viaţa noastră obişnuită nu se văd nicăieri, pesemne că oamenii preţuiesc mai mult lectura unei pungi de detergent decât a unei cărţi.

Hai la şcoală!, mi-am spus, la un profesionist al literaturii sperând ca la gura de ieşire să mă înfăţişez ca un profet literar cu decalogul învăţat pe dinafară. În clădire multe uşi reprezentând tot atâtea editoriale, forma în care criticul se exprimă la revista pe care o conduce, "România literară". După ce intru în câteva încăperi şi constat un aer prăfuit, politic, dau să mă retrag. Dar ieşirea nu e posibilă decât după ce am deschis toate uşile articolelor şi atunci resemnat îmi scot penseta şi eprubetele critice din trusă şi încep să colecţionez substanţele care să mă metamorfozeze într-un alt comentator literar. Curând am adunat o recoltă destul de bogată, dar nu dintr-un singur loc cum m-aş fi aşteptat. Familiarizat de acum cu titlurile destul de lungi de pe uşile manolesciene, mă îndrept spre articolul de la care a plecat numele volumului.

Mă aştepta o oarecare dezamăgire constatând că decalogul promis este în mare măsură împrumutat din secţia calităţilor stilului şi a faptului că nu au fost deosebite clar cele 10 trăsături esenţiale. Cum lucrurile sunt prezentate rapid si cu o voită anti-grilă, am încercat să le dau eu ordinea inexistentă acolo.

Claritate - criticul nu are voie să nu ştie ce vrea să spună.
Precizie - aproximaţiile şi dubiile sunt contrare spiritului critic.
Simplitate - criticul trebuie să se exprime simplu despre lucruri complicate.
Concreteţe - criticul e mai aproape de metaforă decât de idee.
Impresionism - critica e prin natura ei sinceră, subiectivă, biografică.
Concizie - critica bună foloseşte cuvinte puţine.
Acurateţe - critica nu abuzează de neologisme, termeni tehnici, jargon. Important este ca criticul să se diferenţieze de alţii dând impresia că vorbeşte ca toată lumea.
Adecvare - critica are totdeauna o formă de genul - comentariu, interpretare, analiză, judecată.
Idealitate - critica dă idei, nu porneşte de la idei şi de aceea e opusă ideologiei.
Formă - criticul este un cititor altruist care citeşte pentru plăcerea altora.

Nedumerit de învăţăturile primite în acest laborator - şi de fapt nici nu sunt sigur că sunt acestea şi nu altele neînţelese de mine din cauza unei posibile lecturi greşite - mă uit mai atent la titlurile uşilor şi văd că le-aş putea grupa sau vizita după câteva criterii. Primul şi cel mai important este cel literar. Este o zonă întunecoasă, cu becuri care abia pâlpâie şi de aceea vizibilitatea e redusă. În plus la un megafon răzbate când şi când o întrebare monotonă: La ce e bună critica? Deschid vreo două uşi ale articolelor despre critică şi voci ale unor funcţionari din întuneric răzbat pe rând:
- Da, am putea considera critica o sclifoseală, o joacă de salon necitită de nimeni. Ce, eu omul activ contemporan n-am ochi să citesc?
- Eu sunt partizanul lui Alexandru George. Ia auzi ce zice: Câţi oameni acceptă critica în genere? Câţi se lasă convinşi de argumentaţie, de logica prin care se impune un verdict? Câţi sunt dispuşi să renunţe la habitudini sau mai rău, la clişee estetice?

Cum voci şi şiruri de întrebări ale contestatarilor criticii sunt multe şi le pot auzi în fiecare zi, închid acele uşi capcană şi le deschid pe cele cu răspunsuri. Aici apar oameni îmbrăcaţi în cearceafuri albe pe care sunt inscripţionate diverse idei care pun capăt nedumeririlor de mai înainte.
"¢ Argumente instituţionale - fără critică nu ar exista literatura ca ordine, istoria literară, canonul şi valorile literaturii
"¢ Eroare de percepţie - considerarea criticii drept o ştiinţă, o metodă, un sistem
"¢ Cauză - esenţial este ca o carte să-ţi agite spiritul, să-ţi ridice întrebări, să te neliniştească.
"¢ Formă - toată critica e o lectură, un viciu, o boală incurabilă. De pildă execuţiile literare nu le merită decât cei care au deja un nume. Nu ai de ce să transformi praful în neant.
"¢ Critica de tip revizuire - are două moduri de existenţă - critica spontană, produsă tot timpul, care nu depinde de o anume mentalitate literară şi critica deliberată, determinată de anumite fenomene sociale. Şi Nicolae Manolescu exemplifică cu faptul că s-au revizuit foarte puţin din punct de vedere estetic operele publicate în comunism, în schimb există foarte multe procese morale. Apoi există elemente secundare carte pot conduce la revizuiri parţiale cum ar fi optica unei noi generaţii literare, valoarea de piaţă (ratingul), schimbarea canonului literar, dezinteresul publicului cu menţionarea faptului că totuşi niciodată o revizuire n-a interesat pe toată lumea, nici pe vremea lui Titu Maiorescu. Şi tot aici un argument contra revizuirilor - iubirea operei sau a mitului operei. De aceea unii cred că e de ajuns o comportare regretabilă a unui mare scriitor spre a-i trece opera la index, alţii însă preferă să nu sufle o vorbă despre comportamentul cu pricina, ca să nu ştirbească prestigiul operei.
"¢ Obiect - critica modernistă caută însuşirea dominantă a operei, la qualité maí¯tresse o denumea criticul francez A.Thibaudet. Astăzi însă această etichetă, calitate definitorie s-ar putea dovedi doar o iluzie, iar generalizarea ei un procedeu incorect.
"¢ Spaima criticului - de a nu mai înţelege ce se întâmplă cu literatura de azi
"¢ Limitele criticului - subiectivitatea gusturilor şi a preferinţelor sale pe de-o parte, iar pe de alta, schimbările din literatură care pot fi considerabile de-a lungul unei vieţi. Şi semnul depăşirii limitelor - atunci când criticul exclamă: "Asta nu mai e literatură".
"¢ Tipuri de critică eronate - interpretările bazate pe teza unor cabale
"¢ Orbirea critică - constă în omiterea anumitor detalii ale unei opere care la o nouă lectură
se dovedesc esenţiale. Şi Nicolae Manolescu dă exemple din Bacovia, Arghezi, etc.
"¢ Ce nu este critica - un act de alexandrinism cultural - cum credea Constantin Noica.

Caut să prind măcar un om dintre cei cu cearceafuri, dar sunt lunecoşi şi-mi scapă cu uşurinţă din strânsoare. Totuşi doi dintre ei îmi lasă două hârtii pe care apuc să le descifrez la lumină, un pic mai înainte pe coridor. În prima este o distincţie între polemică şi pamflet.

Astfel, polemica este o confruntare de idei, are o natură ştiinţifică, presupune o confruntare între două poziţii argumentate pro şi contra, necesită condiţii preliminare şi apare în perioada bătăliilor canonice. În literatură, polemica are de obicei o natură documentară - istoricii literari se bat nu în idei, cât în interpretarea corectă a unor evenimente biobibliografice. Teme de polemică actuale - revizuirile, canonul, problema generaţiilor literare, literatura de consum, elitismul.

Pamfletul este doar o ceartă de cuvinte, are o natură artistică, nu aşteaptă răspuns, exprimă adesea un temperament, nu o convingere. E considerat o specie literară, are o natură spontană existând în orice epocă literară. Un model de pamflet - cele patru portrete diferite ale lui Lovinescu compuse de Călinescu de-a lungul câtorva ani.

În a doua hârtie se consumă cerneala pe problema detractorilor pornindu-se de la cartea lui Alexandru Dobrescu - Detractorii lui Eminescu. Astfel aflăm o definiţie a detractorului, respectiv o persoană care lucrează cu bună-ştiinţă la ştirbirea bunei reputaţii a cuiva. Un tip care îşi face din negare un scop, care porneşte de la ideea că scriitorul la care se referă trebuie să fie contestat, în urma unei idei preconcepute. Are în vedre reputaţia, nu valoarea operei. Modele - în Antichitate, Zoil care a încercat în nouă volume în secolul al IV-lea î.e.n. să arate erorile lui Homer, iar la noi, Caion care l-a "lucrat" pe Caragiale ori Alex Grama care încerca să-l demoleze pe Eminescu argumente de genul "Ce ar zice părinţii care ar citi în poezia lui Eminescu despre fete chemate în crâng ca să li se ridice vălul?"

Cum literatura nu serveşte unor scopuri morale precise, trec mai departe spre uşile dedicate pur şi simplu culturii.
Mă încearcă între timp o cumplită stare de îndoială. Nu cumva lucrurile sunt prezentate de către mine într-o formă didactică. De ce să nu le las pur şi simplu în strălucirea lor diamantină şi rarefiată a editorialelor? Aici o orbire critică, dincolo obiectul criticii, în cealaltă parte două rânduri despre revizuiri. Mă consolez apoi că răbdarea mea nu are timp pentru reveniri de fiecare dată prin toate acele uşi simbolice - editorialele - şi apoi adunarea ideilor critice în câteva fraze sunt esenţiale pentru priviri sintetice ulterioare.

În urma mea cearceafurile umane ale criticii îşi continuă defilarea cu alte propoziţii despre autori, Calistrat Hogaş, Emil Gârleanu, Paul Zarifopol. Despre cel din urmă aflu că era nepopular datorită snobismului şi preţiozităţilor stilistice într-o lume interbelică literară care prefera limbajul frust şi care îl flata fără jenă pe "omul simplu".Atunci era ţăranul, mă gândesc eu, acum e perifericul. Oricum două tipuri care nu au nimic de-a face cu cartea.

Deschid într-o lumină verde uşile culturii. Prima constatare este că Nicolae Manolescu tratează lucrurile din perspectiva politicii culturii. Uneori se pot culege fărâme de idei din articole care au un alt rost. De pildă soarta Irakului după începerea Războiului din Golf. Astfel aflu că pentru societăţile occidentale putem vorbi de sfârşitul civilizaţiei lor, în timp ce pentru societăţile orientale, afgane, irakiene, civilizaţia nici nu a început. Dintr-o altă încăpere plec cu această amintire pe care nu ştiu cum s-o înţeleg: Istoria adevărată nu este aceea de evenimente, ci aceea de valori. Probabil Nicolae Manolescu se referea la istoria canoanelor culturale, a cunoscutelor paradigme.

În altă încăpere merge un televizor, iar pe o măsuţă în faţă sunt risipite câteva ziare. Pe undeva sunt şi gândurile editorialistului. Astfel aflăm că acesta acuză pe bună dreptate obiectele acestei încăperi de tratament neprofesionist pentru cultură. Valorile culturale sunt exilate la ore târzii sau în colţurile prăfuite ale ziarelor. Ştirile sunt vagi şi eronate, autorii sunt necunoscuţi, lipsiţi de profesionalism şi prezintă cu aceeaşi emfază diferite evenimente culturale a căror importanţă este foarte diferită. În general, media promovează prostul-gust considerându-l o cheie sigură pentru eficacitatea receptării.

Cum de blestemul televizorului se aude peste tot şi totuşi continuăm să privim la amăgirile sale hotărăsc să mai intru într-o ultimă încăpere dedicată culturii. Aici o mulţime de cărţi noi, închise cu lacăte grele şi spre care douăzeci de profesori privesc cu jind în timp ce-şi numără banii de zeci de ori constatând că nu le ajung. Un megafon cu vocea lui Manolescu îi consolează pentru imposibilitatea de a cumpăra cărţile cu aceste câteva cuvinte spunându-le că oricum nivelul traducerilor este azi coborât, că sunt imposibile ediţiile critice considerate de edituri nerentabile şi mai ales că lipseşte aparatul critic, necesar pentru o lucrare cu adevărat serioasă.

Mergând spre restul clădirii constat că lucrurile nu mai sunt aşa de clare şi abia pot culege ici-acolo un gând răzleţ pe care abia-abia îl pot integra într-o categorie. Musteşte imund de politică, autorul uitând pare-se de titlul cărţii sau se frământă cine a mai venit la Neptun, la întâlnirea scriitorilor români, ori ce înseamnă cuvântul consens la fostul tătuc Iliescu.

Trecerea spre aceste uşi rapide se face printr-un culoar unde există o singură uşă dedicată jurnalismului. Înăuntru un maldăr uriaş de ziare pe care un bătrân ochelarist le şterge de praf şi le aranjează în teancuri. De la el primesc două hârtii. În prima aflu că ştirea este ceva care merită a fi ştiut şi care ar fi condiţiile pentru a ne da seama că avem de-a face cu o ştire. Noutatea, fiecare ştire e bine să fie publicată în sezonul ei, satisfacerea unei curiozităţi fireşti, o ştire trebuie să ne surprindă puţin, dar nu să fie senzaţională fiindcă altfel s-ar adresa frustrărilor şi complexelor noastre, în fine să fie credibilă şi neutră. Şi apoi aflu ce nu e o ştire, ci doar o simplă informaţie. Un lucru deja cunoscut sau atât de şocant că provoacă oroare sau comentariile speaker-ului, de pildă.

Trec la cealaltă hârtie şi aici găsesc ceva preţios pentru excursul meu prin şcoala Manolescu - consideraţii despre editorial. Astfel acesta este un articol care deschide o gazetă, un radio, o emisiune la televizor, este scris de directorul instituţiei respective şi este prin natura sa o efemeridă. Poftim, deşi nu-s prea lămurit după lectura acestor scurte pasaje, totuşi îmi revine îndoiala. Ce am găsit eu în uşile acestea - nişte libelule pe care le prind într-un insectar al criticii? Nu am timp însă la o lungă amărăciune, culorile clădirii încep să joace, uşile să devină simple panouri, holul începe să aibă viteza unei benzi rulante orizontale. Întrevăd gândurile despre cunoaştere ale lui J. P. Revel care afirmă pericolul preeminenţei ideologiei. Sclipesc gânduri despre o anumită atitudine în religia contemporană care încurajează pornirile obscurantiste sau permit degradarea obiceiurilor. În sfârşit, în celălalt capăt al clădirii unde am ajuns cu rapiditate sunt proiectate trei efecte perverse ale şcolii. Specializarea precoce, lipsa educaţiei umaniste, ignorarea vocaţiei în dauna posibilităţilor imediate de câştig.

Cu aceste gânduri din urmă ies din clădire, dar un decalog nu port sub braţ şi nici nu mă simt al treilea Cucuzel al criticii. Mă plimb pe bulevardul cărţilor reflectând la ce nu a mers cu clădirea lăsată în urmă.

Întâi mă gândesc ca la orice carte lăsată în urmă care ar fi bucăţile remarcabile. Şi împăcat pot să recomand ca editoriale antologice - Formele fără fond sau bătălia canonică, Ghid practic pentru ştirişti şi de ce nu, şi acest amăgitor Posibil decalog pentru critica literară. Apoi faptul că Nicolae Manolescu a semnalizat câteva cărţi importante pentru istoria literară pentru aceşti ani ai bulversării şi efervescenţei literare. Gelu Negrea - AntiCaragiale, Jean Francois Revel - Cunoaşterea inutilă, Ana Selejan - Literatura în totalitarism, Eugen Negrici - Literatura română sub comunism, Anneli Ute Gabanyi - Literatură şi politică în România de după 1945, Compromis şi rezistenţă de Katherine Verdery.

Apoi cugetarea mă poartă la ce nu mi-a plăcut în această vizită şi gândurile îmi vin fragmentar din diferite zone. În primul rând revin cu afirmaţia că există în aceste editoriale tendinţe clare politizante în ciuda declaraţiilor cameleonice (comparaţia dintre Occident versus Soviete, de pildă).

Se regăseşte apoi multă istorie literară - centenare, onomastici - a lui Dorin Tudoran la 50 şi la 60 de ani. Mă întreb de ce nu i-a făcut un articol din an în an!!. Există tendinţe istorizante - e mereu prezentat un înainte şi un după. Apoi această constatare - îşi aminteşte de anumiţi scriitori numai cu ocazia comemorării lor. Atunci de ce să mai reproşezi oamenilor politici superficialitatea participării la evenimente de convenienţă? Există articole în care ni se spune despre chestiile de la ziarul România literară, numărul de pagini, neînţelegerile dintre scriitori, apologii ale ziarului, articole afiş de genul celor dedicate regizorului Andrei Şerban etc. care nu au nicio legătură cu mirajul titlului. Tot în capitolul chestii ar intra şi ştirile despre librării, cine le mai jefuieşte, câte sunt de stat, politica de marketing dezastruoasă a editurilor. Apoi Manolescu se prinde în jocuri suspecte cum ar fi cele zece cărţi de pe o insulă care însă ce e drept îl duc în mod neaşteptat spre consideraţii rafinate asupra propriului gust oferind astfel întrebarea esenţială care nu dă pace niciunui critic: Cum ne alegem cărţile?

Are deseori ideea de a marca anumiţi scriitori negativ aşteptând de la alţii atitudini decisive, probabil de la solicitanţii de pe lângă clădirea lui încât îmi aduce aminte de proverbul: Unde ne sunt culegătorii de castane din foc? Deşi o condamnă, în analizele sale critice, tehnica cuvântului esenţial pentru un scriitor este consecvent urmărită. De pildă la Paul Zarifopol ni se oferă un întreg şir de etichete.

În încheiere, ţin să punctez procedeul editorialelor lui Nicolae Manolescu acela de a fi selectate două, trei idei cu care polemizează la modul cordial. Adaug şi o informaţie care se poate numi o ştire autentică. Ar fi existat în perioada lui Ceauşescu o instalaţie de iradiere cu numele de cod Radu folosită pentru a-i îmbolnăvi de cancer şi a-i lichida ulterior pe trei dintre directorii postului radio Europa Liberă. Noel Bernard, Radu Gorun şi Vlad Georgescu. Dar unde s-ar putea verifica ştirea asta! Mai ales că Manolescu lăsase între recomandările din clădire să nu facem critica bazată pe improbabile comploturi. Sau cele comuniste se confirmă totdeauna şi ale altor regimuri nu!

O recenzie de: Gabriel Adrian Mirea