0Autor: Sophie Dahl
Rating:
Editura: Rao

Ceea ce este interesant de ştiut despre Sophie Dahl nu este numai aceea că este o blondă voluptuoasă, model şi nepoata unui scriitor celebru, Roald Dahl, autorul lui Charlie şi Fabrica de Ciocolată, dar şi că fumează mult şi scrie de mână, beteşuguri serioase de scriitor cu ştaif. Adevărul este că În jocul celor mari este cel puţin în prima jumătate o compoziţie reuşită.

Poate că nu toţi dintre noi am avut o copilărie fericită. Dar câţiva, norocoşii, se simt fericiţi când îşi amintesc de această perioadă. Şi, într-un fel, chiar şi cei cu amintiri nu tocmai plăcute, se simt mai mult decât ataşaţi, nostalgici, de acest răstimp. În fond, nu e tocmai dor de o vârstă, e tânjire după o trăire, după nişte emoţii care nu vor mai fi niciodată simţite la fel, un senin şi nişte escapade care nu vor mai avea defel aceeaşi intensitate ca atunci. Le simţeam cu inocenţa aferentă, iubeam şi detestam lucruri cu aceeaşi uşurinţă, spuneam ce ne trece prin cap pentru că diplomaţia nu era un concept destul de impunător pentru mogâldeţele hedoniste care eram.

Aşa se joacă Sophie Dahl în cartea ei. Cu un fin umor englezesc, scriitoarea recrează în prima jumătate a acestui roman, un spaţiu de poveste. Kitty, eroina ei, traieşte o viaţă de basm: la naşterea ei, bunicii îşi botează nepoata de-abia ivită dintre coapsele mamei ei cu un straşnic: "Un ou bun!", mama este o pictoriţă frumoasă şi plângăcioasă şi fetiţa mănâncă cu poftă de neegalat sandvişuri cu şuncă şi marmeladă. Mai mult, una dintre prietenele ei de la pension putea să înjure fluent în italiană, iar şedinţele de spionaj se învârt în jurul unuia şi aceluiaşi personaj: mama.

În jurul figurii materne au loc toate dramele şi bucuriile copilăriei şi adolescenţei timpurii. Mama este înger şi demon, divinizată şi dispreţuită, model atât în bune, cât şi în rele; de ea se agaţă, pe ea o imită. Femeia aceasta atât de instabilă are o imensă putere de fascinaţie asupra celor trei progenituri ale sale. Mama cool. O bună realizare a scriitoarei. Pe cealaltă parte, tatăl nu apare decât în scrisori, iar referirile la el se fac numai cu ajutorul pronumelui personal de politeţe; copilei îi place să inventeze poveşti, cunoaşte de mică superioritatea imaginaţiei asupra a ceea ce este real, palpabil.

Un alt plus, umorul. Prin el, unele dintre personaje, capătă proporţii uimitoare, se dezvoltă ca uriaşii, îi vedem evoluând; ni-i apropie, si ne devin simpatici. Angrenaţi în jocul adulţilor, copiii dau dovadă de o supleţe intelectuală precoce; vorbesc ca ei, se îmbracă ca ei, îi imită în toate cele. Arderea etapelor, acel plângăcios "vreau să fiu mare" nu este exprimat în mod direct, copiii cresc totuşi parcă mai repede decât alţii prin forţa împrejurărilor.

Luat în întregime, romanul este cel puţin un edificiu previzibil. Dar secţionat, unele dintre părţile sale sunt de-a dreptul savuroase. Comicul de limbaj şi, uneori, doar cuvinte şi situaţii disparate, care totuşi acţionează ca nişte madlene proustiene, transportându-ne în propria copilărie, seduc şi emoţionează. Copii nu mai putem fi, dar sa ne jucăm, putem!

Scrisă de Ioana Ristea