Autor: Andrei Kurkov
Rating:

Se spune ca stii ca ai citit o carte buna atunci cand, intorcand si ultima pagina, te simti ca si cum ti-ai fi pierdut un prieten. Daca Magritte ar fi avut un tablou intitulat "Viktor si pinguinul", atunci ati fi inteles si mai bine ceea ce am si cum am asimilat eu cand am citit cartea. Trebuie dinainte spus ca rusii sunt febletea mea. Au fost si probabil vor ramane. Au o putere neasemuita de a reda cele mai tainice si trainice sentimente omenesti si rara calitate pentru atmosfera.

Romanul incepe dramatic, cu punctarea personajelor si a unor elemente de decor, intr-o maniera specifica teatrului. Tot la debut, capitolele sunt reduse ca intindere, inceput emotionat am putea zice, dar aceasta nu face decat sa capteze pe deplin interesul lectorului. Pe parcurs, si capitolele vor deveni mai consistente, aidoma firului epic.

Viktor Zolotariov este un scriitor de mana a doua, cu ambitii literare de amploare dar vizitat de muze doar arareori. Dramul de talent pe care-l poseda este totusi veritabil. Manuscrisele fiindu-i refuzate rand pe rand de revistele literare, se incumeta si se angajeaza la o gazeta kieveana unde va incepe sa publice (sub pseudonim) "cruciulite" (necrologuri). Gasirea unui stil adecvat nu ii da prea multa bataie de cap, fiind curand felicitat de superiorul sau pentru coerenta si emotia redate de frazele sale. Primele banuieli cu privire la adevarata misiune a scrierilor sale rasar dupa niste "coincidente" care-i ingheata sangele in vine. Scrie el oare necrologuri pentru oameni care au murit sau cuvintele pe care le asterne reprezinta insasi comanda ca"?... Dar Viktor nu are timp si nici dispozitie sa faca supozitii.

Traieste o viata singura, alinata doar de prezenta unui pinguin, si acela depresiv. Pinguinul Misa nu da din coada la intoarcerea stapanului si nu se gudura. E adevarat, uneori pare ca zambeste. Dar in rest, e insomniac, ii place apa rece (!) si se priveste obsesiv in oglinda (nerecunoscandu-se sau negasindu-si pereche?)

Revenind la Viktor, acest om pare o copie fidela a pinguinului-insotitor. Si el face lipa-lipa prin viata, si el este stapanit de tristete si lipsit de cunoasterea unor sentimente ca prietenia, nu are pasiuni valabile si se bucura de aparitia meteorica a altor personaje ca pinguinul de pestele adus de stapan. Pe jumatate. In rarele momente de apropiere (fie ea si fortata sau, in orice caz, nu spontana) bea votca cu piper. In celelalte situatii, are dispozitie de ceai sau cafea. Viata searbada si palida nu ii umbreste totusi judecata. Stie sau simte cand ceva este in neregula. Un rand din ziar sau un fior pe sina spinarii il pun in garda. Si desi isi asuma responsabilitati cu usurinta (ca aceea pentru pinguinologul Pidpalai), o face dintr-o imposibilitate exterioara de a se impotrivi si poate dintr-un gust pentru mister. Stie ca Sonia, fetita pripasita in casa lui, nu il iubeste (de altfel, nici el pe ea) ci il considera doar gardian al banilor ei si solutie provizorie pana la intoarcerea tatalui. Stie ca Nina il accepta doar pentru ca ar putea avea un loc al ei caruia sa-i poarte de grija. Nu i-ar simti deci nimeni lipsa daca ar pleca. Se va intoarce dupa ce se va aseza praful.
"Pinguinul sunt eu" exclama Viktor trist si flaubert-ian la final.

Iarna kieveana postsovietica este intinata de sangele crimelor si de ite care dezvaluie o intreaga mafie. Satirizand aceasta societate decazuta, scriitorul ne infatiseaza un Kiev-leagan al lumii interlope, al celor ce comanda din umbra, al prostituatelor si cazinourilor si al celor care se ascund. Prezentarea underground-ului politic ucrainean capata totusi la Kurkov dimensiuni de un realism magic inefabil. Iar cand inchizi cartea, nu pierzi doar pinguinul, pierzi si dorul de iarna (si de ceai fierbinte) si regreti mai ales ca iesi din poveste.

O recenzie de: Ioana Ristea