Autor: Jeroen Brouwers
Rating:

Ororile din lagărele germane sunt binecunoscute oamenilor de pretutindeni. Experienţele trăite de acest autor olandez într-un lagăr de concentrare japonez, unde a fost trimis împreună cu mama, bunica şi sora lui, nu sunt cu nimic diferite. O scriere concisă, lipsită de patetism.

Moartea mamei acţionează ca un declanşator. Naratorul suferă de atacuri de panică, frica îl împresoară, este cuprins de senzaţii reci, ameninţătoare. Aşa revin, cu şi mai multă pregnanţă, "foamea, bolile, suferinţa, moartea. Şi multe altele pe deasupra". Experienţa lagărului a fost traumatizantă. Copilul de cinci ani vede, asimilizează tot, cu singura dorinţă ca peste ani, să poată scrie despre acestea, să depună mărturie.

Degradarea fizică şi spirituală este atât de avansată încât este incapabil să mai simtă ceva sau să se mire. Dorinţa de moarte apare la acea vârstă fragedă când bunica lui se năruie sub privirile lor, când femeile sunt maltratate, bătute cu bestialitate. Stăruitoare este însă imaginea mamei (acum moartă) care, în lagăr, găsea în sine puterea de a râde (semn că oamenii sunt conştienţi că şi în acele condiţii încă se mai au unii pe alţii) şi de a-l învăţa să citească după o carte ponosită. Mamă pe care ar prefera să creadă c-o urăşte, decât s-o rememoreze slabă, bătută, plină de sânge.

"Aparţin acelui gen de oameni care nu pot fi «fericiţi»: bolnavi de o nelinişte permanentă, bolnavi de o frică constantă, de preferinţă îndopaţi cu pastile, de preferinţă beţi criţă, de preferinţă dormind, de preferinţă absentând". Ideea de ieşire din sine, de uitare de sine este cea care dă unitate romanului. Dar până şi visele îi sunt populate de aceleaşi imagini terifiante, unde chipul unei iubite se preschimbă în cel al mamei din perioada de lagăr. Pe lângă imaginea obsedantă a mamei, roşul pare şi el omniprezent şi întotdeauna asociat cu răul: roşu de pe steagul japonez, roşul sângelui, al fricii, al morţii.

Sindromul de lagăr îl face să caute în scriere izbăvirea, sperând că frica o să dispară. Naraţiunea este sacadată, întreruptă de rugăminţi îndreptate către cer, sufletul se vrea vindecat, ura să dispară, amintirile să se prefacă-n scrum. Peste toate însă, acelaşi roşu trist, stins şi amar.

Reviewer: Ioana Ristea