Titlu: Tache de catifea
Autor: Stefan Agopian
Rating:
Editura: Polirom
Anul aparitiei: 2004
Numar pagini: 296
ISBN: 973-681-532-3

"Tache de catifea e o carte admirabilă, ce merită ploconelile toate", a scris Paul Georgescu la apariţia romanului, în 1981. Citarea unei fraze atît de categorice vine din exaltare sau entuziasm, ceea ce se află la limita de jos a obiectivităţii, aţi spune. Însă chiar le merită: romanul este o construcţie minunată şi ireală, în care obsesiile şi angoasele umane se discută şi se întîmplă fără măsură.

Poate lipsă măsurii să fie prima atracţie: cititorul nu se mai află sub curiozitatea lui "ce se întîmplă mai departe", fiindcă expectaţiile sale în ce priveşte desfăşurarea epică sunt spulberate de o detaliere tragicomică a evenimentelor viitoare. Ştie data exactă a morţii lui Tache Vlădescu, îi ştie şi ucigaşul şi arborele genealogic, ştie în amănunt intenţiile şi efectele, întoarse deja pe toate părţile fie de Tache însuşi, fie de straniul trio: Tache, boier Lăpai, Piticul. Astfel, îi rămîne să facă un singur lucru, să se scufunde în reveria nesfîrşită a lumii unde lucrurile uită să se întîmple. Fiindcă timpul nu există, iar cînd află aceasta, personajele încep un joc nefericit al aşteptării fără obiect, al sporovăielii metafizice: "Nu trebuie să ne batem capul cu ce-o să facem după asta."

Aşteptînd şi neaşteptînd, toată ştiinţa şi certitudinile omenirii par fleacuri pe lîngă zilele cît anotimpurile, pe lîngă personajele care plutesc sau trăiesc în camere zidite, care încep o frază acum şi o termină în veacul următor. Cînd se întîmplă ceva, un lucru mărunt, cum ar fi o bătaie în uşă sau trezirea din somn, el se întîmplă în închipuire, sau se amînă, sau se întîmplă de mai multe ori. Să recunoaştem, este o perspectivă seducătoare aceea că am putea lungi şi scurta orele după poftă, că un autor ar da libertate deplină să schimbăm forma lumii, să conversăm şi să plănuim jocuri de creator. Aceasta este a doua atracţie: perspectiva unei inacţiuni visătoare şi echivoce.

Şi totuşi, această lume care stă în loc, care visează şi uită ce a trăit se construieşte pe contrarii ce ar duce în mod normal la conflicte puternice pe plan narativ şi la speculaţii privind intenţia autorului de a dinamita concepte, obişnuinţe şi convenţii. Însă planul narativ este de fapt unul anti-narativ, faptele fiind cunoscute; cît despre opoziţie sau deconstrucţie, Agopian pare mai curînd cuprins de felul lenevos şi distrat al personajelor, "tăcînd şi flecărind şi bînd cafele şi mîncînd dulceţuri şi aşteptînd să se însereze şi chiar moţăind".

Nu altfel va face şi cititorul, descoperind fericirea blamată a lentorii, farmecul discuţiilor fără sfîrşit, Bucureştiul grotesc şi pictural al anilor 1800, comicul unui trio indecis şi imprevizibil, dezinvolt şi pedant, melancolia unei lumi ameninţate de suflul cel nou al revoluţiei. Numai de nu ar descoperi, după ce închide cartea, că satisfacţia estetică a fost neverosimil de scurtă şi că se găseşte în punctul din care a crezut că plecase.