bookblog.ro

---

Citește primul capitol din romanul „Și a fost seară, și a fost dimineață” de Ken Follett

Scris de • 16 September 2020 • in categoria Noi aparitii, Recomandari

Ken Follett revine pe piaţa de carte din România!

Și a fost seară, și a fost dimineață” este un roman de ficţiune istorică, plasa din punct de vedere al acţiunii, ca prolog al apreciatului volum „Stâlpii pământului”. Acțiunea are loc în jurul anului 1000, când Anglia a fost atacată de vikingi și apoi va fi cucerită de normanzi.

Este o carte ambițioasă, în care Follett recreează o eră dispărută și fascinantă. Cititorul este purtat într‑o călătorie istorică plină de surprize, aventură, curaj, dragoste, ură și ambiție, care se termină acolo unde „Stâlpii pământului” încep.

Mai jos puteți citi primul capitol din „Și a fost seară, și a fost dimineață”, roman care a avut lansarea internațională ieri, 15 septembrie.

CAPITOLUL 1

Joi, 17 iunie 997

Edgar descoperi că era dificil să rămână treaz toată noaptea, chiar şi în cea mai importantă noapte a vieţii lui.

Îşi întinsese pelerina peste stuful de pe podea şi acum stătea peste ea, îmbrăcat cu tunica de lână maro lungă până la genunchi, care era tot ceea ce purta vara, zi şi noapte. Iarna şi‑ar fi înfăşurat pelerina în jurul lui şi s‑ar fi întins lângă foc. Dar acum vremea era caldă: miezul verii avea să fie peste doar o săptămână.

Edgar ştia întotdeauna ce zi este. Cei mai mulţi oameni trebuiau să‑i întrebe pe preoţi, care ţineau calendarele. Erman, fratele mai în vârstă al lui Edgar, îi spusese odată: „Cum de ştii când este Paştele?“, iar el îi răspunsese: „Pen‑tru că este în prima duminică de după prima lună plină, după cea de‑a douăzeci şi una zi a lunii martie, evident“. Fusese o greşeală să adauge „evident“, pentru că Erman îl lovise în stomac, pedepsindu‑i sarcasmul. Asta se întâm‑plase cu ani în urmă, când Edgar era mic. Acum crescuse. Urma să împlinească optsprezece ani la trei zile după mie‑zul verii. Fratele lui nu‑l mai pocnea.

Scutură din cap. Gândurile aiurite îl făceau să adoarmă. Încercă să se aşeze mai puţin confortabil, sprijinit în pumn, ca să rămână treaz.

Se întrebă cât de mult mai avea de aşteptat.

Întoarse capul şi privi în jur, la lumina focului. Casa lui era aproape la fel ca oricare altă casă din oraşul Combe: pereţi din scânduri de stejar, acoperiş din stuf şi o podea de pământ, acoperită parţial cu stuf de pe malurile râului din apropiere. Nu avea ferestre. În mijlocul singurei camere se afla un spaţiu pătrat din piatră care înconjura vatra. Deasupra focului se înălţa un trepied din fier de care puteau fi atârnate oalele pentru gătit, iar umbrele picioare‑lor acestuia pe partea inferioară a acoperişului păreau un păianjen uriaş. Peste tot, pe pereţi, se găseau cârlige din fier de care erau atârnate haine, ustensile de gătit şi unelte pen‑tru construcţia bărcilor.

Edgar nu ştia sigur cât de mult trecuse din noapte, pen‑tru că era posibil să fi aţipit, poate chiar de mai multe ori. Mai devreme, ascultase sunetele oraşului care se pregătea pentru noapte: un cuplu de beţivi care cântau un cuplet obscen, acuzaţiile amare ale unor certuri casnice în locu‑inţa vecină, o uşă trântită şi un câine care lătra şi, undeva în apropiere, o femeie care suspina. Dar acum nu se mai auzea nimic în afară de cântecul de leagăn molatic al valurilor care se spărgeau pe plaja adăpostită. Se holbă în direcţia uşii, în căutarea liniilor revelatoare ale luminii pe lângă marginile acesteia, şi nu văzu decât întuneric. Asta însemna fie că luna apusese, deci noaptea era destul de înaintată, fie că cerul era înnorat, ceea ce nu‑i spunea mare lucru.

Ceilalţi membri ai familiei sale erau întinşi prin cameră în apropierea pereţilor, unde era mai puţin fum. Pa şi Ma stăteau spate în spate. Uneori, se trezeau în miezul nopţii şi se îmbrăţişau, şoptind şi mişcându‑se împreună, până când se lăsau pe spate gâfâind; dar acum adormiseră repede, iar Pa sforăia. Erman, fratele lui mai mare, în vâr‑stă de douăzeci de ani, era întins lângă Edgar, iar cel mijlo‑ciu, Eadbald, se afla în colţ. Edgar le putea auzi respiraţiile regulate, netulburate.

În cele din urmă, bătu clopotul bisericii.

În partea cealaltă a oraşului se afla o mănăstire. Călugării aveau o metodă de măsurare a orelor din timpul nopţii: făceau nişte lumânări mari, gradate, care le indicau ora pe măsură ce ardeau. Cu o oră înaintea zorilor, trăgeau clopo‑tul, apoi se trezeau ca să‑şi spună rugăciunile de dimineaţă.

Edgar mai rămase nemişcat puţin. Era posibil ca bătaia clopotului să o fi deranjat pe Ma, care avea somnul uşor. Îi lăsă timp să se scufunde din nou într‑un somn adânc, apoi, în sfârşit, se ridică în picioare.

Fără zgomot, îşi ridică pelerina, pantofii şi centura, de care atârna pumnalul băgat în teacă. Cu picioarele goale, traversă cameră, evitând mobila: o masă, două scăunele şi o bancă. Uşa se deschise în linişte: cu o zi în urmă, Edgar unsese balamalele de lemn cu un strat gene‑ros de seu de oaie.

Dacă cineva din familie s ‑ar fi trezit atunci şi i‑ar fi vor‑bit, el i‑ar fi spus că se ducea afară ca să se uşureze, sperând să nu observe că îşi ducea pantofii în mână.

Eadbald mormăi. Edgar îngheţă. Se trezise oare Eadbald sau doar scotea zgomote în somn? Nu putea să‑şi dea seama. Dar Eadbald era pasiv, dornic întotdeauna să evite o ciondăneală, la fel ca Pa. El nu i‑ar fi făcut probleme.

Edgar ieşi şi închise uşa cu grijă în urma lui.

Luna apusese, dar cerul era senin şi plaja era luminată de strălucirea stelelor. Între casă şi marcajul pentru flux se afla un atelier pentru construcţia de bărci. Pa era construc‑tor de bărci, iar cei trei fii ai săi lucrau împreună cu el. Pa era un meseriaş bun, dar un om de afaceri slab, aşa că Ma lua toate deciziile financiare, în special stabilirea preţului care trebuia cerut pentru ceva atât de complicat cum era o barcă sau un vas. Dacă un client încerca să tragă în jos de preţ, Pa ar fi acceptat, dar Ma rămânea fermă pe poziţii.

Edgar aruncă o privire spre şantier, în timp ce îşi lega şireturile şi îşi prindea centura. Era doar un singur vas în construcţie, o barcă mică pentru vâslit în amonte pe râu. Alături se înălţa o stivă mare şi valoroasă de cherestea, trunchiuri de copac tăiate în două sau în patru, gata să fie transformate în piese pentru bărci. Cam o dată pe lună, întreaga familie se ducea în pădure şi dobora un stejar matur. Pa şi Edgar începeau treaba, lovind alternativ cu topoarele cu cozi lungi şi tăind cu precizie o felie din trunchi. Apoi se odihneau, iar Erman şi Eadbald preluau ştafeta. După ce copacul era doborât, îl curăţau, apoi îl lăsau să plutească la vale, pe râu, până în Combe. Trebuiau să plătească, desigur: pădurea îi aparţinea lui Wigelm, aris‑tocratul căruia cei mai mulţi oameni din Combe îi plăteau chirie, aşa că el le cerea doisprezece penny de argint pentru fiecare copac.

În afara stivei de cherestea, în curte se mai aflau un butoi de smoală, un colac de funie şi o piatră pentru ascuţit uneltele. Toate erau păzite de un mastiff legat în lanţ, numit Grendel, negru cu botul gri, prea bătrân ca să le mai poată face rău hoţilor, dar încă în stare să latre şi să dea alarma.

Grendel era tăcut acum, privindu‑l pe Edgar lipsit de curi‑ozitate, cu capul aşezat pe labele din faţă. Edgar îngenun‑che şi îl scărpină pe cap. „Adio, bătrâne“, murmură el, iar Grendel dădu din coadă fără să se ridice.

În şantier se mai afla şi un vas terminat, la care Edgar se gândea ca şi cum ar fi fost al său. Îl construise singur, după un proiect original, bazat pe un vas viking. De fapt, Edgar nu văzuse niciodată un viking – aceştia nu jefuiseră Combe în timpul vieţii lui –, dar, în urmă cu doi ani, pe plajă eşu‑ase o epavă goală şi înnegrită de foc, cu dragonul de la proră pe jumătate spart, probabil în urma unei lupte. Edgar fusese uluit de frumuseţea ei mutilată: curbele graţioase, prora şerpuită şi carena zveltă. Cel mai mult fusese impre‑sionat de chila proeminentă care se întindea pe toată lungi‑mea navei şi care, înţelesese el după ce se gândise puţin, oferea acea stabilitate ce le permitea vikingilor să traver‑seze mările. Nava lui Edgar era o variantă mult redusă, cu două vâsle şi o pânză mică, pătrată.

Edgar ştia că avea talent. Întotdeauna fusese un con‑structor de nave mai bun decât fraţii lui mai în vârstă şi, nu demult, îl depăşise chiar şi pe Pa. Avea un simţ intuitiv al modului în care se puteau combina formele pentru a crea o structură stabilă. Cu ani în urmă, îl auzise pe Pa spunându‑i lui Ma: „Erman învaţă încet şi Eadbald învaţă repede, dar Edgar pare să înţeleagă înainte ca vorbele să‑mi iasă din gură“. Era adevărat. Unii oameni puteau să apuce un instrument muzical la care n‑au mai cântat nici‑odată, un fluier sau o liră, şi să scoată din el o notă după doar câteva minute. Edgar avea astfel de instincte pentru bărci şi pentru case. El putea spune: „Barca se va înclina spre tribord“ sau „Acoperişul acesta va curge“ şi avea întotdeauna dreptate.

Dezlegă barca şi o împinse în jos, pe plajă. Sunetul care‑nei ce se freca de nisip era acoperit de freamătul valurilor care se spărgeau pe ţărm.

Fu surprins de un chicotit de fată. La lumina stelelor, văzu o femeie goală întinsă pe plajă şi un bărbat care stătea deasupra ei. Probabil că Edgar îi cunoştea, dar feţele lor nu se distingeau clar, aşa că îşi îndepărtă grăbit privirea, pen‑tru că nu dorea să‑i recunoască. Presupunea că îi surprin‑sese în timpul unei întâlniri interzise. Femeia părea să fie tânără şi poate bărbatul era însurat. Preoţii predicau împotriva unor astfel de aventuri, dar oamenii nu respec‑tau întotdeauna regulile. Edgar ignoră cuplul şi îşi împinse barca în apă.

Aruncă o privire înapoi, spre casă, simţind un junghi de regret şi întrebându‑ se dacă o va mai vedea vreodată. Era singura casă pe care şi‑o putea aminti. Știa, pentru că i se spusese, că se născuse într‑un alt oraş, Exeter, unde tatăl său lucrase pentru un meşter constructor de vase; apoi familia se mutase, pe când Edgar era doar un bebeluş, şi îşi construise o casă în Combe, unde Pa îşi începuse pro‑pria afacere cu o comandă pentru o barcă cu vâsle. Dar Edgar nu îşi putea aminti nimic din toate acestea. Era sin‑gura casă pe care o cunoştea şi acum o părăsea pentru totdeauna.

Fusese norocos să ‑şi găsească de lucru în altă parte. Afacerile scăzuseră de când vikingii îşi reîncepuseră atacu‑rile în partea de sud a Angliei, pe când Edgar avea doar nouă ani. Comerţul şi pescuitul erau ocupaţii periculoase când prădătorii se aflau prin împrejurimi. Doar cei cura‑joşi cumpărau bărci.

Văzu la lumina stelelor că în port se aflau doar trei nave: două bărci pentru pescuit heringi şi o navă comerci‑ală a francilor. Trase pe plajă, se mai aflau câteva vase mai mici, nave pentru navigaţie costieră şi pe râuri. Edgar aju‑tase la construcţia uneia dintre bărcile de pescuit. Dar îşi amintea vremurile când în port se aflau zece nave sau chiar mai multe.

Simţi briza proaspătă dinspre sud‑vest, vântul predo‑minant în zonă. Barca lui avea o pânză mică, pentru că acestea erau foarte scumpe: o pânză de dimensiuni normale pentru o navă maritimă necesita munca unei femei timp de patru ani. Dar nu merita să o desfăşoare pentru scurta călătorie peste golf. Începu să vâslească, ocu‑paţie care nu îl obosea prea tare. Edgar era musculos ca un fierar. Tatăl şi fraţii lui erau la fel. Întreaga zi, şase zile pe săptămână, lucrau cu topoare, tesle şi sfredele, modelând trunchiurile de stejar din care erau făcute carenele vaselor. Era o muncă grea şi forma bărbaţi puternici.

Inima îi tresăltă. Scăpase. Și urma să o întâlnească pe femeia pe care o iubea. Stelele erau strălucitoare şi plaja sclipea, albă. Iar când vâslele lui spărgeau suprafaţa apei, spuma dantelată semăna cu părul ei, care îi cădea pe umeri.

Numele ei era Sungifu, care se prescurta, de obicei, Sunni. Era deosebită în toate privinţele.

Edgar vedea construcţiile de la malul mării, cele mai multe dintre ele fiind locurile de muncă ale pescarilor şi ale comercianţilor: forja unui fierar, care făcea obiecte inoxi‑dabile pentru nave; curtea lungă în care frânghierul îşi împletea funiile; cuptorul uriaş al celui care făcea smoala, în care ardeau trunchiuri de pin pentru a produce lichidul lipicios cu care constructorii de bărci îşi izolau vasele. Oraşul arăta întotdeauna mai mare văzut de pe apă: adă‑postea câteva sute de oameni, dintre care cei mai mulţi îşi câştigau traiul, direct sau indirect, de pe urma mării.

Privi spre destinaţia lui, dincolo de golf. În întuneric n‑ar fi putut să o vadă pe Sunni, chiar dacă ea s‑ar fi aflat acolo, ceea ce nu era posibil, deoarece vorbiseră să se întâl‑nească în zori. Dar nu se putea opri să nu se uite spre locul în care avea să ajungă în curând.

Sunni avea douăzeci şi unu de ani, fiind cu trei ani mai în vârstă decât Edgar. Îi atrăsese atenţia într‑o zi, când el stătea pe plajă, privind spre epava vikingilor. O cunoştea din vedere, desigur – cunoştea pe toată lumea care locuia în micul lor oraş –, dar nu o remarcase în mod special îna‑inte şi nici nu‑şi amintea nimic despre familia ei. „Unde ai găsit epava asta? îl întrebase ea. Stăteai atât de nemişcat, încât mă gândeam că eşti de lemn.“ Trebuia să aibă imagi‑naţie, observă el imediat, ca să spună aşa ceva din capul ei; iar el îi explicase ce îl fascinase la silueta vasului, cu senti‑mentul că ea îl înţelegea. Vorbiseră timp de o oră şi el se îndrăgostise.

Atunci, ea îi spusese că era măritată, dar era deja prea târziu.

Bărbatul ei, Cyneric, avea treizeci de ani. Ea avusese doar paisprezece ani când se măritase cu el. Cyneric avea o cireadă mică de vaci de lapte şi Sunni conducea lăptăria. Era isteaţă şi făcea o mulţime de bani pentru soţul ei. Nu aveau copii.

Edgar aflase repede că Sunni îl ura pe Cyneric. În fie‑care noapte, după ce mulgeau vacile, seara, el se ducea la o berărie numită The Sailors şi se îmbăta. În timp ce el se afla acolo, Sunni se putea strecura în pădure ca să se întâl‑nească cu Edgar.

Oricum, din ziua aceea n‑aveau să se mai ascundă. Intenţionau să fugă împreună sau, ca să fim mai exacţi, să navigheze împreună. Edgar primise o ofertă de muncă şi o casă, într‑un sat pescăresc aflat la vreo optzeci de kilometri pe coastă. Avusese noroc să găsească un constructor de bărci care căuta să angajeze pe cineva. Edgar nu avea bani – nu avusese niciodată, Ma îi spusese că nu avea nevoie –, dar uneltele lui se aflau într‑ un dulap pe care‑l construise pe barcă. Aveau să înceapă o viaţă nouă.

Imediat ce lumea avea să înţeleagă că ei fugiseră, Cyneric urma să se simtă liber să se însoare din nou. O soţie care fugise cu un alt bărbat practic divorţase de el: era posibil ca bisericii să nu‑i placă, dar acesta era obiceiul. Peste câteva săptămâni, spunea Sunni, Cyneric avea să se ducă la ţară şi să caute o familie disperat de săracă, cu o fată drăguţă de pai‑sprezece ani. Edgar se întreba de ce îşi dorea bărbatul o soţie: din câte spunea Sunni, nu prea îl interesa sexul. „Îi place să aibă pe cineva căruia să‑i comande“, spusese ea. „Problema mea este că am crescut suficient cât să‑l dispreţuiesc.“

Cyneric n‑ar fi venit după ei, chiar dacă ar fi aflat unde se instalaseră, ceea ce era destul de improbabil pentru o vreme. „Iar dacă greşim în privinţa asta şi Cyneric ne găseşte, o să‑l bat măr“, spusese Edgar. Expresia lui Sunni îi confirmase că asta fusese o laudă prostească şi el ştia că ea avea dreptate. Adăugase în grabă: „Dar probabil că nu se va ajunge la asta“.

Ajunse pe partea cealaltă a golfului şi trase barca pe plajă, apoi o legă de un bolovan.

Putea să audă cântecul călugărilor la rugăciune. Mănăstirea era în apropiere, iar casa lui Cyneric şi Sunni se afla la câteva sute de metri mai în spate.

Se aşeză pe nisip, privind spre marea întunecată şi spre cerul nopţii, şi se gândi la ea. Va putea oare să se strecoare la fel de uşor ca el? Ce se întâmpla dacă Cyneric se trezea şi o împiedica să plece? S‑ar fi putut ajunge la o luptă; ea ar fi putut să fie bătută. Brusc, se simţi tentat să schimbe planul, să se ridice de pe plajă şi să meargă la casa ei ca să o ia.

Cu efort, îşi reprimă această dorinţă. Ea s‑ar fi descurcat mai bine singură. Cyneric ar fi trebuit să fie într‑o stare de mahmureală de beţiv, iar ea s‑ar fi mişcat asemenea unei pisici. Plănuise să se ducă la culcare purtând în jurul gâtului singura ei bijuterie, un inel de argint lucrat cu măiestrie, care atârna de un şnur de piele. În buzunarul centurii ar fi

trebuit să aibă un ac şi aţă, foarte utile, şi banda de pânză brodată pe care o purta la ocazii speciale. La fel ca Edgar, putea să iasă din casă în câteva secunde de tăcere.

În curând va ajunge acolo, cu ochii strălucitori de emo‑ţie, cu trupul ei suplu plin de dorinţă şi de iubire pentru el. Se vor îmbrăţişa, îşi vor strânge mâinile şi se vor săruta pasional; apoi ea se va urca în barcă, iar el o va împinge în apă spre libertate. Se gândi că va vâsli puţin, ca să se înde‑părteze, apoi o va săruta din nou. Cât de curând puteau oare să facă dragoste? Ea va fi la fel de nerăbdătoare ca el. El ar fi putut să vâslească dincolo de promontoriu, apoi să arunce în apă piatra legată cu funie pe care o folosea drept ancoră şi să se întindă amândoi în barcă, pe sub bănci; ar fi fost puţin cam ciudat, dar ce importanţă avea? Barca se va legăna uşor pe valuri, iar ei vor simţi căldura soarelui care răsărea pe pielea goală.

Dar poate că ar fi fost mai înţelept să desfacă pânza şi să pună mai multă distanţă între ei şi oraş înainte să rişte o oprire. El îşi dorea să ajungă la distanţă de o zi. Ar fi fost foarte dificil să reziste tentaţiei cu ea atât de aproape, pri‑vindu‑l şi zâmbind fericită. Dar era mai important să‑şi asigure viitorul.

Se hotărâseră ca, atunci când aveau să ajungă la noua lor casă, să spună că erau deja căsătoriţi. Până atunci nu‑şi petrecuseră nicio noapte în pat. Dar începând din acea zi, aveau să cineze împreună în fiecare seară, să stea unul în braţele celuilalt toată noaptea şi să îşi zâmbească unul altuia complice în fiecare dimineaţă.

Observă o licărire de lumină la orizont. Zorii erau pe cale să apară, iar ea ar fi trebuit să ajungă în orice clipă.

Se simţea trist doar atunci când se gândea la familia lui. Ar fi putut să trăiască fericit fără fraţii săi, care încă îl tratau ca pe un copil prostuţ şi care încercau să pretindă că nu crescuse, devenind mai deştept decât amândoi. Avea să îi lipsească Pa, care îi spusese toată viaţa lucruri pe care n‑ar fi putut să le uite vreodată, cum ar fi: „Nu contează cât de bine prinzi două scânduri între ele, îmbinarea va fi întotdeauna punctul cel mai slab“. Iar gândul că o pără‑sea pe Ma îi aduse lacrimi în ochi. Era o femeie puternică. Când lucrurile mergeau prost, ea nu pierdea timpul să se văicărească pentru soarta ei, ci se apuca să îndrepte tre‑burile. În urmă cu trei ani, Pa se îmbolnăvise de febră şi aproape că murise, dar Ma preluase conducerea şantieru‑lui – le spunea celor trei băieţi ce să facă, aduna datoriile, se asigura că niciun client nu anula comenzile – până când Pa îşi revenise. Ea era un conducător – şi nu doar al familiei. Pa era unul dintre cei doisprezece bătrâni din Combe, dar Ma era cea care îi condusese pe săteni să protesteze atunci când Wigelm, stăpânul, încercase să crească chiriile tuturor.

Gândul că o părăsea ar fi fost insuportabil dacă nu ar fi existat posibilitatea fericită a unui viitor plin de Sunni.

În lumina slabă, Edgar văzu ceva ciudat în mare. Avea privirea bună şi era obişnuit să recunoască vasele de la dis‑tanţă, distingând forma unei carene de cea a unui val sau a unui nor; dar acum nu era prea sigur de ceea ce vedea. Se strădui să audă măcar un zgomot îndepărtat, dar tot ce reuşi să audă fu zgomotul valurilor care se spărgeau pe plajă, exact în faţa lui.

După câteva clipe, i se păru că vede capul unui monstru şi fu străbătut de un fior rece. Pe fundalul cerului, care stră‑lucea slab, crezu că vede nişte urechi ascuţite, nişte fălci uriaşe şi un gât lung.

O clipă mai târziu, înţelese că lucrul la care se uita era chiar mai rău decât un monstru: era o navă a vikingilor, cu un dragon în vârful prorei lungi şi curbate.

Pe urmă mai văzu una. Apoi o a treia şi o a patra. Velele lor erau umflate de briza din sud‑vest care se înteţea, făcând navele uşoare să se mişte rapid peste valuri. Edgar sări în picioare.

Vikingii erau hoţi, violatori şi criminali. Ei atacau atât de‑a lungul coastei, cât şi în interior, pe râuri. Dădeau foc oraşelor, furau tot ceea ce puteau să ducă şi ucideau pe ori‑cine, cu excepţia tinerilor, bărbaţi şi femei, pe care‑i luau să‑i vândă ca sclavi.

Edgar ezită încă o clipă.

Acum putea să vadă zece vase. Asta însemna cinci sute de vikingi.

Oare chiar erau nave ale vikingilor? Și alţi constructori adoptaseră inovaţiile lor, copiindu ‑le proiectele, la fel cum făcuse şi Edgar. Dar el putea sesiza diferenţa: la vasele scan‑dinave exista o curbură ameninţătoare, pe care nu reuşise să o obţină niciun imitator.

Oricum, cine altcineva s‑ar fi apropiat de ţărm în zori, într‑un număr atât de mare? Nu, nu exista nicio îndoială.

Iadul venea la Combe.

Trebuia să o avertizeze pe Sunni. Dacă ar fi putut să ajungă la ea la timp, ar fi reuşit încă să scape.

Vinovat, îşi dădu seama că primul lui gând fusese la ea, mai degrabă decât la familia lui. Trebuia să‑i avertizeze şi pe ei. Dar ei se aflau în cealaltă parte a oraşului. Avea să o găsească pe Sunni mai întâi.

Se întoarse şi începu să alerge pe plajă, scrutând dru‑mul în faţa lui, ca să descopere obstacolele pe jumătate ascunse. După un minut se opri şi privi înapoi, spre golf. Fu îngrozit când văzu cât de repede se mişcaseră vikingii.

Deja aprindeau torţe în timp ce se apropiau rapid. Unele vase încă se oglindeau în marea schimbătoare, dar altele erau deja purtate pe nisip, debarcând.

Păreau însă tăcuţi. Edgar putea încă să‑i audă pe călu‑gării care se rugau, neştiutori în legătură cu soarta care‑i aştepta. Ar fi trebuit să‑i avertizeze şi pe ei. Dar nu putea preveni pe toată lumea!

Sau poate că ar fi putut. Privind către turla bisericii călugărilor, ce se profila pe cerul tot mai luminos, desco‑peri o cale de a‑i anunţa pe toţi: pe Sunni, familia lui, călu‑gării şi întregul oraş.

Se întoarse către mănăstire. Din întuneric apăru un gard jos, iar el sări peste acesta fără să‑şi încetinească goana. Când ateriză pe partea cealaltă, se împiedică, dar îşi regăsi echilibrul şi începu din nou să alerge.

Ajunse la uşa bisericii şi aruncă o privire înapoi. Mănăstirea se afla pe o mică ridicătură şi de acolo putea să vadă întregul oraş, dar şi golful. Sute de vikingi înaintau prin apa puţin adâncă, îndreptându‑se spre plajă, spre oraş. Văzu un acoperiş din stuf, cu paiele uscate de arşiţa verii, izbucnind în flăcări; apoi altul şi altul. Cunoştea toate casele din oraş şi pe proprietarii lor, dar, în lumina difuză, nu putea să‑şi dea seama care dintre acestea erau şi se întrebă întristat dacă şi propria lui casă luase foc.

Deschise violent uşa bisericii. Nava era luminată de lumânări care ardeau neliniştit. Cântecul călugărilor deveni furios atunci când unii dintre ei îl văzură fugind spre baza turnului. Apucă funia clopotului şi trase de ea. Spre deza‑măgirea sa, clopotul nu scoase niciun sunet.

Unul dintre călugări se desprinse din grup şi se îndreptă spre el. Creştetul său ras era înconjurat de bucle albe şi Edgar îl recunoscu pe stareţul Ulfric.

– Pleacă de acolo, băiat nebun! spuse preotul indignat. Edgar nu se putea obosi să dea explicaţii.

– Trebuie să trag clopotul! spuse el disperat. Ce nu e în regulă?

Slujba se întrerupse şi toţi călugării îl priviră. Un al doi‑lea bărbat se apropie de el: bucătarul, Maerwynn, un băr‑bat tânăr, mai puţin pompos decât Ulfric.

– Ce se întâmplă, Edgar? întrebă el.

– Au venit vikingii! strigă Edgar, trăgând din nou de funie. Nu mai încercase niciodată să tragă clopotul şi greuta‑

tea lui îl surprinse.

– O, nu! strigă stareţul Ulfric. Expresia lui dojenitoare deveni speriată. Domnul să ne ajute!

– Eşti sigur, Edgar? întrebă Maerwynn.

– I‑am văzut de pe plajă.

Maerwynn alergă la uşă şi privi afară, întorcându‑se apoi cu faţa albă.

– E adevărat, zise el.

– Fugiţi! Toată lumea! strigă Ulfric.

– Aşteptaţi! spuse Maerwynn. Edgar, trage de funie în continuare! E nevoie de câteva balansuri ca să înceapă să sune. Ridică‑ţi picioarele şi agaţă‑te. Noi, ceilalţi, mai avem doar câteva minute până ca ei să ajungă aici. Apucaţi câte ceva înainte să plecaţi. În primul rând, relicvariile, apoi ornamentele împodobite cu pietre preţioase şi cărţile – pe urmă, fugiţi în pădure.

Agăţat de funie, Edgar îşi ridică trupul de la podea şi, o clipă mai târziu, auzi bubuitul marelui clopot.

Ulfric apucă o cruce din argint şi dispăru, iar ceilalţi călugări începură să‑l urmeze, unii dintre ei adunând cu calm obiectele preţioase, alţii strigând panicaţi.

Clopotul începu să se balanseze şi să sune repetat. Edgar trăgea frenetic de funie, folosindu‑se de toată greu‑tatea propriului corp. Dorea ca toată lumea să înţeleagă imediat că nu era o simplă chemare pentru călugării ador‑miţi, ci un strigăt de alarmă pentru întregul oraş.

După un minut era sigur că făcuse destul. Dădu dru‑mul funiei şi se repezi afară din biserică.

Îi ajunse la nări mirosul înţepător al stufului care ardea: briza vioaie din sud‑vest răspândea flăcările cu o iuţeală teri‑bilă. În acelaşi timp, lumina zilei creştea. În oraş, oamenii ieşeau afară din casele lor strângând la piept bebeluşi şi copii, dar şi orice altceva era preţios pentru ei, unelte, şi găini, şi pungi de piele cu bani. Cei mai rapizi deja traver‑sau câmpurile spre pădure. Edgar se gândi că, datorită clo‑potului, unii aveau să reuşească să scape.

Porni împotriva curentului, împingându‑şi prietenii şi vecinii, îndreptându‑ se spre casa lui Sunni. Îl văzu pe brutar care probabil se dusese devreme la cuptorul lui: acum alerga dinspre casa lui, cu un sac de făină în spinare. Berăria The Sailors era încă liniştită; ocupanţii ei se trezeau greu, chiar şi după alarmă. Wyn, bijutierul, trecu călare cu un cufăr legat de spate; calul galopa panicat, iar el avea bra‑ţele în jurul gâtului acestuia, ţinându‑se cu disperare. Un sclav numit Griff trecu pe lângă el ducând în spate o femeie bătrână, stăpâna lui. Edgar scruta fiecare faţă ce trecea pe lângă el, în caz că Sunni ar fi fost printre oamenii care aler‑gau, dar nu o văzu.

Apoi se întâlni cu vikingii.

Avangarda forţei lor era compusă din doisprezece băr‑baţi voinici şi două femei care arătau înspăimântător. Erau toţi îmbrăcaţi în pieptare de piele, având suliţe şi topoare în mâini. Edgar observă că nu purtau căşti şi înţelese, în timp ce frica i se ridica în gât ca o vomă, că nu aveau nevoie de prea multă protecţie în faţa orăşenilor slabi. Unii cărau deja prada: o sabie cu garda bătută în pietre preţioase, făcută mai degrabă pentru paradă decât pentru luptă, un sac cu bani, o robă de blană, o şa scumpă, cu harnaşamentul montat în bronz poleit. Unul dintre ei ducea un cal alb, pe care Edgar îl recunoscu ca fiind al proprietarului bărcii de pescuit heringi; altul căra o fată pe umăr, dar Edgar văzu fericit că nu era Sunni.

Se retrase, dar vikingii veneau în continuare. Nu putea să fugă, pentru că trebuia să o găsească pe Sunni.

Câţiva orăşeni curajoşi opuneau rezistenţă. Stăteau cu spatele spre Edgar, aşa că nu putea să spună cine erau. Unii foloseau topoare şi pumnale, altul, un arc şi săgeţi. Timp de câteva clipe, Edgar continuă să se holbeze, paralizat de felul în care lamele ascuţite tăiau în carnea oamenilor, de ţipe‑tele oamenilor răniţi, care urlau ca animalele în suferinţă, de mirosul oraşului incendiat. Singurele violenţe la care asistase vreodată erau bătăile cu pumnii între băieţi agre‑sivi sau beţivi. Tot ce vedea era ceva nou: sânge care ţâşnea şi intestine ce se vărsau, alături de urlete de agonie şi de teroare. Era înţepenit de groază.

Negustorii şi pescarii din Combe nu le puteau face faţă acestor atacatori, a căror pasiune era violenţa. Localnicii fură spintecaţi în câteva momente, iar vikingii îşi continuară înaintarea în spatele liderilor, venind din ce în ce mai mulţi.

Edgar îşi veni în fire şi se ghemui în spatele unei case. Trebuia să scape de vikingi, dar nu era atât de speriat încât să uite de Sunni.

Atacatorii se deplasau pe strada principală, urmă‑rindu‑ i pe oamenii oraşului, care fugeau pe acelaşi drum; dar în spatele caselor nu erau vikingi. Fiecare casă avea cam o jumătate de hectar de teren: cei mai mulţi oameni aveau pomi fructiferi şi o grădină de legume, iar cei mai bogaţi aveau un coteţ de găini sau o cocină de porci. Edgar alergă dintr‑o curte în alta, îndreptându‑se spre casa lui Sunni.

Sunni şi Cyneric locuiau într‑o casă la fel ca oricare alta, cu excepţia lăptăriei, o extensie sprijinită de aceasta, construită din coceni, un amestec de nisip, pietre, argilă şi paie, cu un acoperiş din plăci subţiri de piatră, toate cu sco‑pul de a păstra locul răcoros. Clădirea se ridica la marginea unui mic câmp, pe care păşteau vacile.

Edgar ajunse la casă şi deschise uşa, repezindu‑se înăuntru.

Îl văzu pe Cyneric pe podea, un bărbat greu, scund, cu părul negru. Paiele din jurul lui erau îmbibate în sânge, iar el stătea perfect nemişcat. Între umăr şi gât avea o rană des‑chisă, care nu mai sângera, şi Edgar nu avu niciun dubiu că era mort.

Câinele alb cu maro al lui Sunni, Brindle, stătea într‑un colţ, tremurând şi sughiţând, aşa cum fac câinii atunci când sunt speriaţi.

Dar unde era ea?

În spatele casei se afla un culoar ce ducea spre lăptărie. Uşa era deschisă şi, când Edgar se îndreptă într‑acolo, o auzi pe Sunni plângând.

Intră în lăptărie şi văzu spinarea unui viking înalt, cu părul galben. Se petrecea un fel de luptă: pe podeaua de piatră se vărsase o găleată de lapte, iar troaca lungă din care mâncau vacile fusese răsturnată.

O fracţiune de secundă mai târziu, Edgar observă că adversarul vikingului era Sunni. Faţa ei bronzată era schi‑monosită de furie, gura larg deschisă lăsa să i se vadă dinţii albi, iar părul negru îi flutura. Vikingul avea un topor într‑o mână, dar nu se folosea de el. Cu cealaltă mână încerca să o trântească pe Sunni la pământ, în timp ce ea se repezea la el cu un mare cuţit de bucătărie. Era clar că el dorea să o prindă, mai degrabă decât să o ucidă, pentru că o femeie tânără şi sănătoasă era un sclav valoros.

Niciunul din ei nu‑l văzu pe Edgar.

Înainte ca Edgar să se poată mişca, Sunni îl atinse pe viking cu o lovitură de cuţit peste faţă, iar el mârâi de durere, în timp ce sângele îi ţâşnea din obrazul tăiat. Înfuriat, îşi aruncă toporul, o apucă cu mâinile de umeri şi o aruncă la podea. Ea păru să cadă greu şi Edgar auzi o buf‑nitură neplăcută când capul ei lovi treapta de piatră din prag. Spre oroarea lui, ea păru să‑ şi fi pierdut cunoştinţa. Vikingul se lăsă într‑un genunchi, băgă mâna în pieptarul de piele şi scoase o bucată de curea de piele, cu intenţia evi‑dentă de a o lega.

Cu o uşoară răsucire a capului, îl observă pe Edgar.

Pe faţa lui se citi îngrijorarea şi se întinse după arma căzută; dar era prea târziu. Edgar smulse toporul cu o clipă înainte ca vikingul să poată pune mâna pe el. Era o armă asemănătoare cu unealta pe care Edgar o folosea pentru a doborî copaci. Strânse mânerul şi, într‑un ungher întunecat al minţii lui, observă că lama şi mânerul erau foarte bine echilibrate. Se trase un pas înapoi, unde vikingul nu‑l putea ajunge. Bărbatul începu să se ridice, iar Edgar balansă topo‑rul într‑un cerc larg.

Îl duse în spate, apoi îl ridică deasupra capului şi, într‑un final, îl coborî rapid, puternic, precis, într‑un arc perfect. Lama ascuţită ateriză exact în vârful capului băr‑batului, trecând prin păr, piele şi craniu şi tăind adânc, împrăştiindu‑i creierul.

Spre oroarea lui Edgar, vikingul nu căzu mort imediat, ci păru, pentru o clipă, că se străduieşte să rămână în picioare: apoi viaţa dispăru din el, ca lumina dintr‑o lumâ‑nare stinsă, şi căzu la pământ într‑o îngrămădeală de mem‑bre flasce.

Edgar lăsă toporul să cadă şi se aşeză în genunchi lângă Sunni. Ochii ei erau deschişi şi holbaţi. El îi murmură numele.

– Vorbeşte cu mine, îi spuse el.

Îi prinse palma şi îi ridică braţul. Era moale. O sărută pe gură şi realiză că nu respira. Îi căută inima imediat sub curba sânului moale, pe care ‑l adora. Îşi ţinu mâna acolo, cu speranţa disperată că avea să simtă o bătaie de inimă, şi suspină când înţelese că nu exista. Ea plecase, iar inima ei n‑avea să mai bată niciodată.

Se uită la ea, fără să‑i vină să creadă, preţ de un lung moment, apoi, cu o tandreţe nemărginită, îi atinse pleoa‑pele cu vârfurile degetelor – cu blândeţe, de parcă s‑ar fi temut să nu o rănească – şi îi închise ochii.

Încet, căzu în faţă până când capul i se lipi de pieptul ei şi lacrimile lui înmuiară lâna maro a rochiei ei modeste.

O clipă mai târziu se umplu de furie la adresa bărbatu‑lui care‑i luase viaţa. Sări în picioare, apucă toporul şi începu să ciopârţească faţa vikingului mort – îi zdrobi fruntea, îi tăie ochii şi îi spintecă bărbia.

Această stare dură doar câteva momente înainte să înţeleagă inutilitatea macabră a gesturilor sale. Când se opri, auzi strigăte afară, într‑ o limbă care semăna cu cea pe care o vorbea el, dar nu chiar aceeaşi. Asta îl readuse abrupt la realitate, conştientizând pericolul cu care se confrunta. Era posibil să fie aproape de moarte.

„Nu‑mi pasă, o să mor“, se gândi el. Dar starea asta nu dură mai mult de câteva secunde. Dacă dădea peste un alt viking, era posibil ca propriul lui cap să fie despicat pre‑cum cel al bărbatului de la picioarele lui. Deşi îndurerat, încă putea simţi frica la gândul că putea fi ciopârţit şi omorât.

Dar ce putea să facă? Îi era teamă că avea să fie găsit în interiorul lăptăriei alături de cadavrul victimei sale, care striga după răzbunare; dar dacă ieşea afară, cu siguranţă ar fi fost capturat şi omorât. Privi sălbatic în jurul său: unde se putea ascunde? Ochii îi căzură pe troaca răsturnată, o con‑strucţie grosolană din lemn. Era întoarsă cu fundul în sus, iar jgheabul ei părea suficient de mare ca să‑l ascundă.

Se întinse pe podeaua de piatră şi o trase deasupra lui. După ce se gândi mai bine, ridică marginea, apucă toporul şi îl luă lângă el.

Prin crăpăturile dintre scândurile troacei intra puţină lumină. Edgar rămase nemişcat şi ascultă. Lemnul atenua oarecum zgomotele, dar putea să audă o mulţime de stri‑găte şi de ţipete de afară. Aşteptă cu teamă: în orice moment putea să intre un viking şi să fie suficient de curios încât să se uite sub troacă. Dacă s‑ar fi întâmplat asta, se hotărî Edgar, ar fi încercat să‑l ucidă imediat cu toporul; dar ar fi fost în mare dezavantaj, întins pe pământ cu inamicul în picioare, deasupra lui.

Auzi scâncetul unui câine şi înţelese că, probabil, Brindle stătea alături de troaca răsturnată.

– Pleacă, şopti el.

Sunetul vocii lui nu reuşi decât să încurajeze câinele, care începu să scâncească mai tare.

Edgar blestemă, apoi ridică marginea troacei, se întinse şi trase câinele înăuntru, lângă el. Brindle se întinse pe jos şi tăcu.

Edgar aşteptă, ascultând zgomotele oribile ale măcelu‑lui şi distrugerii.

Brindle începu să lingă creierii vikingului de pe lama toporului.

* * *

Nu ştia cât de mult rămăsese acolo. Începu să simtă căl‑dura şi presupuse că soarele trebuia să se fi ridicat mult pe cer. În cele din urmă, zgomotul de afară se reduse, dar el nu putea fi sigur că vikingii plecaseră şi, de fiecare dată când se gândea să privească afară, se hotăra să nu‑şi rişte viaţa încă. Apoi în minte îi reveneau gândurile la Sunni şi înce‑pea din nou să plângă.

Brindle moţăia lângă el, dar, din când în când, scân‑cea şi tremura. Edgar se întreba dacă şi câinii aveau coşmaruri.

Edgar avea uneori coşmaruri: se afla pe un vas ce se scufunda sau într‑un stejar care se prăbuşea şi nu putea să se dea la o parte sau fugea de un incendiu în pădure. Când se trezea după astfel de vise, trăia un sentiment de uşurare atât de puternic, încât îi venea să plângă. Acum se tot gân‑dea că atacul vikingilor ar fi putut să fie un coşmar din care avea să se trezească imediat, găsind‑o pe Sunni în viaţă. Dar nu se trezi.

În sfârşit, auzi voci vorbind în anglo‑saxonă curată. Dar tot mai ezita. Cei care vorbeau păreau tulburaţi, dar nu panicaţi; îndureraţi, mai degrabă decât înspăimântaţi pen‑tru vieţile lor. El se gândi că asta însemna, cu siguranţă, că vikingii plecaseră.

Pe câţi dintre prietenii lui îi luaseră cu ei, ca să‑i vândă ca sclavi? Câte cadavre ale vecinilor lăsaseră în urma lor? Încă mai avea o familie?

Brindle scoase un zgomot optimist şi încercă să se ridice. Nu reuşi să o facă în spaţiul îngust, dar simţea, cu certitudine, că se putea mişca acum în siguranţă.

Edgar ridică troaca şi Brindle ieşi imediat afară. Apoi se rostogoli şi el, încă ţinând în mână toporul viking, şi lăsă troaca înapoi pe podea. Se ridică în picioare, cu membrele dureroase de la nemişcare. Îşi agăţă toporul la centură, apoi privi afară prin uşa lăptăriei.

Oraşul dispăruse.

Pentru o clipă, fu dezorientat. Cum putea să dispară Combe? Dar ştia cum, desigur. Aproape fiecare casă arsese până la temelie. Unele încă mai fumegau. Ici şi colo, struc‑turile din piatră rămăseseră în picioare şi avu nevoie de ceva timp ca să le identifice. Mănăstirea avea două clădiri din piatră, biserica şi un edificiu cu două niveluri, cu o sală de mese la parter şi un dormitor la etaj. Mai existau încă două biserici de piatră. Îi luă ceva vreme să identifice casa lui Wyn, bijutierul, care avea nevoie de zidărie de piatră ca să‑l protejeze împotriva hoţilor.

Vacile lui Cyneric supravieţuiseră, adunându‑se înspăimântate în mijlocul păşunii lor, ce era înconjurată de garduri: vacile erau valoroase, dar, se gândi Edgar, prea voluminoase şi prea agitate ca să fie transportate la bordul unei nave – asemenea tuturor hoţilor, vikingii preferau banii peşin sau obiectele mici, de valoare, cum erau bijuteriile.

Locuitorii oraşului stăteau printre ruine, ameţiţi şi abia vorbind, rostind sunete monosilabice de suferinţă, de oroare şi de uluire.

În golf erau ancorate aceleaşi vase, dar cele ale vikingilor dispăruseră.

În cele din urmă, se decise să privească spre trupurile din lăptărie. Vikingul era aproape de nerecunoscut ca fiinţă umană. Edgar se simţi ciudat ştiind că el făcuse asta. Aproape că nu‑i venea să creadă.

Sunni arăta surprinzător de liniştită. Nu era niciun semn vizibil al rănii care‑i adusese moartea. Ochii îi erau pe jumătate deschişi şi Edgar îi închise din nou. Îngenunche şi încercă să‑i simtă bătăile inimii, deşi ştia că era o prostie. Trupul ei era deja rece.

Ce ar fi trebuit să facă? Poate că putea să‑i ajute sufletul să urce la ceruri. Mănăstirea era încă în picioare. Ar fi tre‑buit să o ducă la biserică.

O ridică în braţe. Era mult mai grea decât se aşteptase. Ea era subţire, iar el era puternic, dar trupul ei inert îl deze‑chilibra şi, în timp ce se străduia să stea în picioare, o strânse la piept mai tare decât şi‑ar fi dorit. Să o ţină într‑o îmbră‑ţişare atât de strânsă, ştiind că ea nu mai simţea durerea, îi aminti cu duritate că ea nu mai era în viaţă şi îl făcu să plângă din nou.

Trecu prin casă pe lângă trupul lui Cyneric şi ieşi pe uşă.

Brindle îl urmă.

Părea să fie jumătatea după‑amiezii, deşi era greu de spus: aerul era plin de cenuşă, de fumul tăciunilor şi de mirosul dezgustător al cărnii de om arse. Supravieţuitorii se uitau în jurul lor dezorientaţi, de parcă nu puteau să înţe‑leagă ce se petrecuse. Alţii îşi croiau drum afară din pădure, unii dintre ei ducând animale.

Edgar se îndreptă spre mănăstire. Braţele începeau să‑l doară de la greutatea lui Sunni, dar el se bucura, în mod per‑vers, de această durere. Oricum, ochii ei nu stăteau închişi şi, cumva, lucrul acesta îl tulbura. Îşi dorea că ea să arate de parcă ar fi fost adormită.

Nimeni nu‑i acordă prea multă atenţie: aveau şi ei pro‑priile lor tragedii. Ajunse la biserică şi îşi croi drum în interior.

Nu era singurul care avusese această idee. În navă se aflau trupuri întinse pe jos, cu oameni care stăteau în picioare sau în genunchi alături de ele. Stareţul Ulfric se apropie de Edgar, arătând tulburat, şi întrebă preventiv:

– Moartă sau vie?

– Este Sungifu. Este moartă, îi răspunse Edgar.

– Morţii la capătul dinspre est, spuse Ulfric, prea ocu‑pat ca să se poarte cu blândeţe. Răniţii, în navă.

– Vrei să te rogi pentru sufletul ei, te rog?

– Va fi tratată la fel ca toţi ceilalţi.

– Eu am dat alarma, protestă Edgar. E posibil să‑ţi fi salvat viaţa. Te rog, roagă‑te pentru ea!

Ulfric se îndepărtă grăbit, fără să răspundă.

Edgar îl observă pe fratele Maerwynn, care îngrijea un bărbat rănit, bandajându‑i piciorul, în timp ce acesta scân‑cea de durere. Când Maerwynn se ridică, în cele din urmă, Edgar îi spuse:

– Vrei să spui o rugăciune pentru sufletul lui Sunni, te rog?

– Da, sigur, zise Maerwynn şi făcu semnul crucii pe frun‑tea lui Sunni.

– Mulţumesc!

– Deocamdată, aşaz‑o la capătul dinspre est al bisericii. Edgar merse prin navă spre altar. La capătul dinspre est

al bisericii, vreo douăzeci sau treizeci de trupuri erau întinse pe jos, în rânduri strânse, cu rudele îndurerate uitându‑se la ele. Cu blândeţe, Edgar o lăsă pe Sunni jos. Îi îndreptă picioarele şi îi încrucişă mâinile pe piept, apoi îi netezi părul cu degetele. Îşi dorea să fi fost preot, ca să poată avea grijă chiar el de sufletul ei.

Rămase îngenuncheat multă vreme, privindu‑i faţa nemişcată şi luptându‑se să înţeleagă că ea nu‑l va mai privi şi nu‑i va mai zâmbi niciodată.

În cele din urmă, îl copleşiră şi gândurile despre cei vii. Părinţii lui erau oare în viaţă? Fraţii săi fuseseră oare luaţi ca sclavi? Cu doar câteva ore în urmă, fusese pe punctul de a‑i părăsi pentru totdeauna. Acum avea nevoie de ei. Fără ei ar fi rămas singur pe lume.

Mai zăbovi alături de Sunni încă un minut, apoi ieşi din biserică, urmat de Brindle.

Afară, se întrebă de unde să înceapă. Se decise să se ducă acasă. Casa se prăpădise, desigur, dar poate îşi mai găsea familia acolo sau vreun indiciu despre ce se întâm‑plase cu ei.

Drumul cel mai rapid era pe plajă. În timp ce se îndrepta spre mare, spera că îşi va găsi barca la ţărm. O lăsase la oarecare distanţă de cele mai apropiate case, aşa că exista o şansă destul de mare să nu fi fost arsă.

Înainte să ajungă la malul mării, se întâlni cu mama lui, care mergea în oraş, după lemne. Când văzu trăsăturile ei puternice, hotărâte şi pasul voluntar, se simţi atât de copleşit de uşurare, încât aproape se prăbuşi. Ea ducea o oală de gătit din bronz, poate singurul lucru pe care reuşise să‑l salveze din casă. Faţa îi era marcată de amărăciune, dar gura ei exprima o hotărâre sumbră.

Când îl văzu pe Edgar, expresia ei se transformă în bucurie. Îl luă în braţe şi îşi lipi faţa de pieptul lui, oftând:

– Băiatul meu, of, Eddie al meu, îi mulţumesc lui Dumnezeu!

El o îmbrăţişă cu ochii închişi, mai recunoscător pentru prezenţa ei decât fusese vreodată.

După o clipă, privi peste umărul ei şi îl văzu pe Erman, întunecat ca Ma, dar încăpăţânat mai degrabă decât hotărât; şi pe Eadbald, care era blond şi pistruiat; dar nu şi pe tatăl lor.

– Unde este Pa? întrebă el.

– Ne‑a spus să fugim, răspunse Erman. El a rămas în urmă să salveze şantierul.

Edgar ar fi vrut să‑i spună: „Și l‑ai lăsat?“ Dar nu era momentul pentru reproşuri – şi, în orice caz, şi Edgar plecase.

Ma îi dădu drumul din braţe.

– Ne întoarcem la casa noastră, spuse ea. La ce a mai rămas din ea.

Se îndreptară spre ţărm. Ma mergea repede, nerăbdă‑toare să afle adevărul, bun sau rău.

Erman spuse acuzator:

– Ai dispărut rapid, frăţioare, de ce nu ne‑ai trezit şi pe noi?

– V‑am trezit, spuse Edgar. Eu am tras clopotul bisericii.

– Nu se poate.

Era stilul lui Erman să încerce să pornească o gâlceavă într‑un astfel de moment. Edgar privi în altă parte şi nu spuse nimic. Nu‑i păsa ce credea Erman.

Când ajunseră pe plajă, Edgar observă că barca lui dis‑păruse. Vikingii o luaseră, desigur. Puteau să recunoască un vas de calitate. Și era uşor de transportat: puteau, pur şi simplu, să o lege la pupa unuia dintre vasele lor şi să o remorcheze.

Era o pierdere grea, dar el nu simţi nicio durere: în comparaţie cu moartea lui Sunni, era un lucru trivial.

Mergând de‑a lungul ţărmului, dădură peste mama unui băiat de vârsta lui Edgar care zăcea moartă, şi el se întrebă dacă fusese ucisă în timp ce încerca să‑i împiedice pe vikingi să‑i ia băiatul ca sclav.

La câţiva metri distanţă, se afla încă un cadavru, iar altele zăceau mai departe. Edgar cercetă toate feţele: toţi erau prieteni şi vecini, dar Pa nu se afla printre ei şi începu prudent să spere că tatăl lui putea să fi supravieţuit.

Ajunseră apoi la casa lor. Tot ce mai rămăsese era vatra de foc, cu trepiedul de fier încă în picioare, deasupra ei.

Într‑o parte a ruinelor se afla trupul lui Pa. Ma scoase un strigăt de oroare şi de durere şi căzu în genunchi. Edgar se lăsă jos alături de ea şi îşi puse braţul în jurul umerilor ei, care tremurau.

Braţul drept al lui Pa fusese tăiat de lângă umăr, proba‑bil de lama unui topor, şi părea să fi sângerat până la moarte. Edgar se gândi la forţa şi îndemânarea care exista‑seră în acel braţ şi vărsă lacrimi de furie pentru această pierdere şi risipă.

Îl auzi pe Eadbald spunând:

– Priveşte la şantier!

Edgar se ridică şi îşi şterse ochii. La început, nu fu foarte sigur de ceea ce vedea, aşa că se şterse din nou la ochi.

Șantierul arsese. Nava care se afla în construcţie şi sto‑cul de cherestea fuseseră transformate în cenuşă, împre‑ună cu smoala şi funia. Tot ce rămăsese era piatra pe care o folosea ca să‑şi ascută uneltele. Prin cenuşă, Edgar desco‑peri nişte oase arse, prea mici ca să fie umane, şi presupuse că bătrânul Grendel arsese la capătul lanţului său.

Toată averea familiei fusese în şantierul acela.

Nu numai că pierduseră şantierul, înţelese Edgar, ci îşi pierduseră şi mijloacele de trai. Chiar dacă un client ar fi dorit să le comande o barcă celor trei ucenici, nu mai aveau lemn cu care să o construiască, nici unelte cu care să lucreze lemnul şi nici bani ca să cumpere ceva din cele necesare.

Ma avea, probabil, câţiva bănuţi de argint în geanta ei, dar familia nu avusese niciodată prea mult de economisit, iar Pa folosise mereu orice surplus ca să cumpere cheres‑tea. Lemnul de calitate era mai bun decât argintul, îi plă‑cea lui să spună, pentru că era mai greu de furat.

– Nu ne‑a rămas nimic şi nici vreo cale ca să ne câşti‑găm traiul, spuse Edgar. Ce naiba o să ne facem?





Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright ©2011 Bookblog.ro