Titlu: Freud Museum
Autor: Ioana Scoruș
Rating:
Editura: Polirom
Anul aparitiei: 2019
Numar pagini: 336
ISBN: 978-973-46-7661-3

N-am să încep spunând că în fiecare povestire avem câte un bătrân care face câte-o obsesie la adresa undei femei splendide. Ci prin a spune că în toate poveștile imaginate de scriitoarea  (psihanalist de meserie și autoarea unor excelente articole care mi-au bucurat, de când suntem prieteni virtuali, ochii, mintea și, îmi place să cred, mi-au îmbunătățit comportamentul de părinte) Ioana Scoruș, bărbați ajunși la teoretic înţeleapta vârstă a senectuții își descoperă o a doua tinerețe, în fapt, o poftă de viață cum nu au mai trăit decât atunci când s-au îndrăgostit pentru prima oară, cu ajutorul unor femei mult mai tinere decât ei.

Toate poveștile se petrec în Anglia, mai precis în Londra cea încețoșată și rece, o Londră a saloanelor de ceai selecte și fine, cu mobilier vechi de sute de ani, pereți îmbrăcați în catifele, unde ceaiul sau cafeaua de cea mai bună calitate sunt servite în servicii de porțelan din cele mai scumpe. O Londră a mâncărurilor bune și fine, franțuzești sau italiene, complet diferite de insipidele mâncăruri locale. O Londră a cartierelor bogate și a limuzinelor, a caselor de milioane de lire și a lorzilor și parveniților, ori a baronilor și doamnelor din înalta societate.

O Londră plină de povești în care bărbați cu stare bună, trecuți deja de-a doua tinerețe sau chiar ajunși în mijlocul vârstei a treia descoperă din nou fiorii dragostei. Dacă aș fi rău, aș zice că toți sunt niște perverși mereu cu ochii după prospături din cele mai fine, nu tinere adolescente fără pic de experiență, nu, nici chiar așa, cazurile lor nu sunt chiar patologice, ci după femei caracterizate de un bun gust din cel mai fin. Nu stridente, nu țipătoare, nu împopoțonate. Nu, nicidecum.

Dar nu sunt rău, am apreciat de la bun început acest aspect, ba chiar mi-am și notat metode de-a prefera cafeaua sau ceaiul, ori câte o rețetă mai deosebită, deși mai e mult până voi ajunge să-mi permit toate acele ingrediente. Nu, bărbații din povestirile acestui volum nu sunt întru totul perverși și libidinoși, ci caută, pur și simplu, un tovarăș alături de care să petreacă niște momente de calitate. Cu ajutorul căruia să treacă peste o traumă. Alături de care să meargă la muzeu, să discute pe marginea unei cărți bune, să iasă la plimbare prin parc și să dezbată ideile marilor filosofi ai omenirii, ori să-și petreacă seara mâncând ceva de calitate și bând un vin vechi de câțiva ani, produs în podgoriile din Franța.

Și dacă și femeia pe care au cucerit-o e rasată și atrăgătoare, plus inteligentă, cultă și rafinată, poate și fostă balerină care continuă să-și mențină corpul frumos prin exerciții fizice asidue, atunci cu-atât mai bine.

Avem de-a face mai ales cu foști sau actuali profesori care și-au cucerit ori s-au lăsat cuceriți de studente. Avem restauratori de porțelanuri care s-au îndrăgostit de femei inteligente, specialiste tocmai în domeniul lor. Avem scriitori celebri care s-au îndrăgostit de cine trebuie sau nu trebuie (și varianta cealaltă, de care s-a îndrăgostit cine nu trebuie ―, iar aici îmi vine în minte povestirea O mică zvâcnitură în tâmpla stângă), sau paznici de muzeu de care iar s-a îndrăgostit cine nu trebuie și nu mai știu pe unde să scoată cămașa (povestea care dă titlul volumului cred că mi s-a părut cea mai reușită dintre toate).

Avem, așadar, bătrâni în plină putere, care s-au trezit, dintr-o dată, cu prea mult timp liber și prea puține modalități de a și-l petrece. Nu sunt perverși bătrâni și dezgustători. Bine, ceva pare că le lipsește, nu neapărat o doagă, poate doar un cerc. Dar trebuie să-i înțelegem și pe ei. Adică, până la urmă, mai toți bărbații simt nevoia de schimbare la un moment dat, să aibă lângă ei ceva măcar cu cu zece ani mai tânăr, dacă se poate, cum apare într-o altă poveste. Femeile de lângă ei îmbătrânesc în alt ritm, nu ca ei, mult mai lent, așa că se impune o nevoie de schimbare. Pe ele nu le-am înțeles pe deplin, pe cele care se lasă angrenate în asemenea relații, care se complac așa, deși, până la urmă, nu se spune că fiecare fată, când se îndrăgostește, caută o figură care să semene cât mai mult posibil cu cea a tatălui ei?

„... Dacă vrei, spune că sunt un pervers, nu mă supăr. Însă perversă e ea, ăsta-i adevărul. Știi cum arată pielea unei femei de 22 de ani, da? Fermă, cu tonus, întinsă, plesnind de sănătate și de mușchi fragezi. O piele plină de colagen, mătase și unduiri. Știi nudul ăla al lui Diego Rivera, care îmbrățișează niște floarea-soarelui? Ei, cam asta-i Manuela mea, numai că are fundul mai mic, adică fix cât trebuie. Niciodată nu mi-au plăcut uscatele, scheletele care defilează pe podiumurile prezentărilor de modă de la Paris-Milano-Londra, acel simulacru de femeie, exemplificarea perfectă a bolii de care suferă Occidentul, nimic altceva decât degradarea ideii de femeie. Pentru mine este revanșa pe care bărbatul și-a luat-o în fața invaziei mongole a feministelor, dar alea-s atât de proaste, încât nu s-au prins că modelul perfecțiunii trupului feminin, așa cum a fost construit el de bărbați, este o mare batjocură la adresa lor, singura cale pe care se mai pot răzbuna. Azi, când nu mai ai voie să fii altfel decât corect politic, te vezi nevoit să te insinuezi în fel și fel de simboluri, iar scheletul ambulant purtând haine de lux este un astfel de simbol perfect.”