Gheorghe Crăciun

Compunere cu paralele inegale

Roman urmat de o addenda la pastişa „Epură pentru Longos”

Ediţie îngrijită de Carmen Muşat şi Oana Crăciun

Prefaţă de Mircea Martin

Colecţie: Seria de autor „Gheorghe Crăciun”

Domeniu: Proză

ISBN: 978-973-23-3052-4

536 p.

-fragment-

„Cît de frumoasă te-ai gătit, Naturo, tu, ca o virgină”..., ca un uter matern, adăugă Liana cu sarcasm şi încercă să nu se mai gîndească la lumina şi căldura mormîntului promis. Totul i se părea stupid şi festivist în poezia asta puţind a operetă din cartea de română. Dar contemplarea e o chestiune de secunde, de abstragere forţată, de inconştienţă, în fond. Nu mai era în stare să privească. Încetul cu încetul priveliştea se colora, se înnegrea de gînduri sociale, uzuale, urgente. Deşi reală, frumuseţea locului ajunsese să-i pară scîrboasă, pentru că ea ascundea viaţa precară, chinul, munca epuizantă a oamenilor din sat. Doamne, dar oamenii aceştia sînt fericiţi, sînt vii, sînt activi! Pămîntul, munca la pădure şi creşterea vitelor sînt religia lor supremă, cotidiană. Practic, ea nu are ce-i întreba, nu are ce le explica, practic ea e aceea care nu înţelege. Ea ar putea cel mult organiza nişte foarte şic şi foarte kitsch şezători literare bazate pe un convocator sindical adus la cunoştinţa completului didactic, pe antrenarea a două-trei babe bigote şi a elevilor premianţi. O şezătoare literară, un montaj literar-muzical, o brigadă artistică, o întîlnire cu un tovarăş metodist de la centru specialist în folcorul nou, student la fără frecevnţă, urmate de un film rusesc sau românesc de acum zece ani. Activitatea culturală a cadrului didactic e un element important. Chiar dacă prin origine, statut şi pregătire tu eşti un corp străin, obştea are nevoie de tine, de viaţa ta, de sîngele tău de intelectuală care nu precupeţeşte nici un efort. Moşnegi ceteţi ai cărţilor din strană din graiul tău culeg învăţătură. Ceea ce teoretic este foarte exact, pentru că noi, tovarăşi, am organizat şi am mobilizat şi am înfăptuit, avem o activitate cu care ne putem mîndri, viaţa satului cunoaşte o dimensiune nouă, fără precedent, căminul cultural este adevăratul focar, inimosul colectiv didactic, entuziastele noastre educatoare, harnicii noştri elevi şi minunatul nostru tineret agricol, e adevărat că mai avem multe de făcut, am luat măsuri şi ne-am propus, am studiat şi am văzut că, de aceea tovarăşi, în ciuda oricăror greutăţi obiective şi beneficiind şi de aportul tovarăşului Guţă, de sprijinul direct al tovarăşului Duţă, de ajutorul material al tovarăşului Băluţă... Sfielnica, bălaia dăscăliţă era numai în aparenţă un om timid, supus, retras, resemnat. Potenţialul ei de revoltă şi nemulţumire nu se manifesta niciodată în şedinţe, în cercuri, în consilii, în comisii şi comitete, în discuţiile întîmplătoare cu centaurul Piţi Căruntu, coordonatorul, cu libidinosul Tică Mejniţă, adjunctul lui, cu frigida Violeta, secretara, cu mămoasa domnişoară Aneta Bojoc, inspectoarea de zonă. Ea nu vorbea decît atunci cînd era întrebată. Ea nu lua cuvîntul decît atunci cînd era obligată s-o facă. Ea nu era activă decît atunci cînd i se cerea să fie activă. Ea avea viaţa ei. Toată lumea ştia că profesoara Liana Şanta îşi are viaţa ei inexpugnabilă, inexplicabilă, inexorabilă. Dreptul ei la revoltă şi nemulţumire, la tristeţe şi melancolie, la luciditate şi personalitate se consuma în cadrul acestei intimităţi inalienabile. Toată lumea ştia că ea, Liana Şanta, e logodită cu un bărbat frumos, înalt, bine îmbrăcat, inteligent, sensibil, vorbăreţ cu măsură, glumeţ cu dezinvoltură, etc, etc, deşi tînăra absolventă nu mărturisise niciodată nimănui nimic despre configuraţia sentimentală a stării sale civile. Tot ce se ştia aici, în sat, era rezultatul mult extrapolat al unei prime impresii, al unor observaţii, colective dar parţiale, efectuate de-a lungul zilei de 13 septembrie a anului trecut, cînd proaspăta repartizată, însoţită de un bărbat seducător, pe care nimeni nu l-a mai văzut după aceea vreodată, se prezentase cu o întîrziere considerabilă, deci surprinzătoare, şi bineînţeles vinovată la primul ei loc de muncă.

Splendoarea nu era deloc sălbatică. În plus de asta, ochiul ei cuminte de privitoare parţial siderată era confruntat nu cu un munte, cum se întîmpla în poezia pe care cu două-trei luni în urmă o predase la şcoală, ci cu o vale. O adîncitură domoală unde iată-mi vin în cale, presărate cu zgîrcenie, într-o concepţie arhitectonică parcimonioasă, casele mici de lemn şi cărămidă, văruite în alb, bleu, gălbui, înconjurate de grădini, livezi cu pruni, meri, peri, cireşi sălbăticiţi, îmbătrîniţi, uscaţi şi contorsionaţi de labele vînoase ale vîntului. Se cobora la vale prin fîneţuri şi crengi, prin tufişuri ţepoase şi pîlcuri de călină, stingînd şi vălurind culorile, aerul muzical al dimineţii. Lichidul umplea gura de o boare ciudată, dulceagă şi amară, moale şi astringentă, melanj de iasomie şi de ceva aprins, solar, uscat. Pe valurile verzi, rotunde, brune ale mării de iarbă plutea o geometrie elegantă de patrate, triunghiuri, trapezuri şi dreptunghiuri. Mici lanuri de cartofi, porumb şi orz. Ceaiul avea un gust de pămînt copt, de iarbă înflorită, de sămînţă încinsă. Aşa i se păra. Privea fără de ţintă-n jos, ca ameţită de lumina de sulf. Vedea apoi trei cositori fără cămăşi fulgerînd brazde largi, paralele, mai departe un cal cu părul de mătase şi evantaiul unui cîrd de oi. Şi grauri suri zburau în cete. Cerul se plumbuia de nori stufoşi, albaştri-argintii. Şi depărtarea, umbrele, pădurea, aburul vineţiu, poteci şi drumuri. Dar n-avea aripi să mai zboare, dăscăliţa. Priveliştea se înnegrea, se matiza, se uniformiza, ca o umbră imensă. Ştiu că vine ploaia. Jos, sub fereastră, lîngă temelie în buruienile prăfuite, bîzîiau muştele. O albină zăpăcită tăie în diagonală aerul decupat de canaturi. Lătra un cîine pe un deal, în apropiere, cotcodăcea o găină în curte, se auzea şuier de rufe uscate plesnite de vînt. Ierburile se înneguraseră hepatice. Scuturaţi de furia aerului, copacii arătau burţi solzoase de peşte. Frunzişuri vînzolite. Pînze rupte. Prin scînduri vîntul viu vuia vreun nor mai negru cînd trecea. Pocni cu putere o uşă şi zăngăni un geam. I se păru că aude un cal nechezînd. Simţi o mînă care-i mîngîie picioarele. O răceală plăcută, excitantă îi învăluia pulpele. Aerul era viu, fluid, amorţitor. Apoi un zgomot sincopat, înăbuşit, un tropot de copite. Pe graniţa aceea incertă, animalică, dintre plăcere şi teamă, se zvîrcolea carnea ei ameţită. Un scîncet ca un chiţcăit de şoarece pe care nu-l putu opri în gît, în gură. Prima pornire fu să ţîşnească afară, să strige. Căzu moale pe pat, cu obrazul în pernă, şi fusta înflorată alunecă în sus, dezgolindu-i picioarele albe, speriate, flămînde.