bookblog.ro

---

Fragment: „Diluvium” de George Cornilă

Scris de • 20 November 2019 • in categoria Altele

Titlu: „Diluvium”

Autor: George Cornilă

Editura: Crux Publishing

 

 

 

 

 

 

 

-fragment-

A doua zi dimineață, picura lenevos, cîmpul era pustiu, nicidecum amenințător, și vrăbii gureșe se auzeau din mărăcinișul de pe margine. Cearcănele și ursuzlîcul arătau că nimeni nu dormise bine și că zorii veniseră ca o binecuvîntare pentru toți. Porniră la drum fără să piardă vremea, fără să mănînce, căci, cu burțile și gîtlejurile pline de griji, nimănui nu-i era foame. O luară înspre miazănoapte, căutînd să se țină departe pe cît puteau de smîrcuri, dar și de ulițele înguste și mocirloase, luînd-o ba pe o străduță podită cu bușteni putreziți, ca o plancă, ba pe hîrtoapele moi în care roțile se afundau de-o palmă.

Ajunseră într-un tîrziu pe Cîmpul Moșilor, o mare întindere de iarbă cu alei de nisip, între trei porți arcuite. După ce Artemiza se socoti cu taxilarii, începură să-și ridice corturile la o margine, prea departe, după socoteala Madamei, de îmbulzeala oborului. Cine avea bani sau proptele, prinsese loc la intrarea dinspre oraș, de unde puteau fi văzuți pînă și de trecătorii care nu căutau altceva decît să-și cumpere cele trebuincioase de la piață. Ei erau însă departe, și cine-ar fi vrut să dea peste ei, trebuia să-i caute cu răbdare, după ce străbătuseră întregul cîmp acoperit de corturi de răcoritoare, limonadă și oranjadă la putină, bragă și șampanie la gheață, și dughene în care cărnurile, fleici de rîmător și coaste de miel rămase de la Armindeni, sfîrîiau, gogoșile așteptau grase, mustind de untdelemn, și turta dulce să aducă noroc copiilor ce-o mîncau.Trebuiau să mai treacă și de tarabe ale olarilor, ale pielarilor și ale șelarilor, corturile țiganilor unde se ghicea și se fura, printre păpușari urmați de momîile lor ca de niște plozi, pe lîngă ulcelele și rogojinile pentru pomeni, mormanele de cruci de lemn văpsit și șirurile de cruci de piatră.

Cimpoiul, fluierul și cavalul ziceau cu foc, călușarii dănțuiau, oamenii se prindeau în horă, unii o puneau de-o zoralie, se dedau la jocuri de noroc, uite bobu’, nu e bobu’, alba-roșia, stos, rișcă și zaruri măsluite, cîștigau numai pungașii, banii treceau de la unii la alții, se învîrteau și se săltau și caruselele, tiribombele, lanțurile, zdrîncile și dulapurile. Joszef, cu nările în aer și cu ochii-n patru, se gîndi la bîlciul din Calafat, socotind că Tîrgul Moșilor era de vreo patru-cinci ori mai mare decît orice văzuse el vreodată. Fiecare vindea ceva, fiecare se jura că marfa sa e cea mai bună, fiecare făcea o promisiune de trăiri nemaitrăite, și oamenii se îmbulzeau, căscau gura și buzunarul.

După ce toate fură orînduite, Artemiza spuse:

– Acum doar tragem nădejde că nu se va porni iarăși tare blestemata asta de ploaie și că nu ne va alunga mușterii.

Apoi își trimise oamenii prin întreg Bucuresciul, la glăjerie pentru a i se schimba geamul trăsurii, la Daniel zugravul, nu cel mai iscusit, însă cel mai ieftin pictor de afișe și foi volante, și, cel mai important, să dea de veste despre venirea circului pe Cîmpul Moșilor. Îi trimise cu invitații pe la marii boieri, de os domnesc sau doar negustori înstăriți, pe la Cantacuzini, Ghiculești, Văcărești, Bălăceni, Grădișteni, Greceni, Dedulești și Năsturei, pe la hanuri – la Hanul Sf. Ecaterina, la Sf. Gheorghe, la Hanul Șerban Vodă, la Jugă-Urs, la fostul Han al lui Manuc[1], la Trăznea, la Hanul lui Pamfil, la Hanul Verde, Hanul Roșu și Hanul Galben, pe la giuvaiergii și zarafii de la Hanul Zlătari, la chioșcul de la Ferăstrău, unde se aduna lumea bună, la bezestenul lui Mavrocordat și pe la vechiul Caravanserai, unde încă mai trăgeau neguțătorii turci –, prin grădini, prin piețe și prin mahalale, prin Slobozia Domnească, prin Spiridoni, Cărămidari, prin mahalaua nemțească a Isvorului și printre talienii de pe Ulița Tîrgoviștei, de la Capul Podului pînă spre bariera Tîrgului de Afară și Drumul Focșanilor, apoi și pe la casele de pe lîngă Podul Beilicului și Podul Calicilor, pînă la cocioabele țiganilor din gura codrului Lupeștilor, știind că oamenii de acolo, deși săraci, și-ar fi luat de la gură ca să uite de necazuri.

Printre cei trimiși se număra și Joszef și așa văzu el pentru întîia oară Bucuresciul, un oraș aproape la fel de întins ca Parisul, în care se scăldau în frumuseți și urîțenii vreo sută de mii de suflete. Era un oraș pe jumătate evropenesc, pe jumătate asiaticesc, prins între două lumi, de parcă nu era sigur pe care s-o aleagă, alunecînd cînd spre una, cînd spre cealaltă, și în care oameni în șalvari și cu calpac pe cap fumau cebuc tolăniți pe divane între perne, ca niște beizadele în foișoarele de la poartă sau în vreo grădină de vară, discutînd afaceri pe grecește sau turcește, în timp ce alții, majoritatea juni dandy întorși de la studii, cu barba rasă după noua modă, parfumați și pomădați, și îmbrăcați în frac și macferlan, cu joben și mănuși albe, discutau filosofie pe franțuzește sau nemțește în fotoliile austriece de la cafenea[2], fumînd țigarete franțuzești, sorbind un șvarț la braserie, înainte de a se duce la muncă sau jucînd biliard în locanta venețianului Michele.

Se auzea vorbindu-se despre un conte muscal, Kiseleff, însă și despre Ghica, poate cel dinainte sau, cine știe, chiar deja cel de după. Casa negustorească de pe o parte a drumului avea ferestre otomane, iar conacul boieresc de pe cealaltă parte părea adus pe roți de la Viena, în vreme ce, perete în perete cu acesta, un palat princiar avea un triptic de porte-fenêtres și balcon parizian. Peste tot umblau englezi, nemți, genovezi, greci, armeni și ovrei. Palate impunătoare, cu cupole poleite la o aruncătură de băț de cocioabe din chirpici sau vălătuci, cu acoperiș de stuf, puține căsuțe din cărămidă arsă cu acoperiș de șiță, cîteva șandramale din lemn care luau foc o dată la cîțiva ani pentru a fi construite din nou tot din lemn, livezi, maidane luate în stăpînire de buruieni și de cîini sălbăticiți, cariere de nisip palide. Maghernițe de toate soiurile, oricine încerca să facă un ban, șantanuri, mustării, lăptării, ghețării și zahanale.

În piețe și bazaruri, de la Obor la Cheiul Dîmboviței, se vindeau mărfuri venite din toate colțurile lumii și pe care bogasierii, boltașii, mămularii, zlătarii, băcanii cu șorțuri verzi, bulgarii pavliceni cu mănunchiuri de zarzavat în loc de pană la surguci, oltenii cu tril în glas, împovărați de cobilițele cu panere încărcate cu pometuri, bragagii cu căni atîrnate de gît și zarafii zornăind monede le strigau asurzitor. Fiecare voia să-și vîndă marfa și marda. Acolo, pe lîngă țesături alambicate, damasc venețian, catifea genoveză, mătase cantoneză, brocart franțuzesc, postav gabrovean, covoare oltenești, basarabene, persane și gruzine, chilimuri turcești, mindire, tapiserii, lipscănii și brașovenii de toate soiurile, hamuri poleite, roți de car, frînghii de la cei mai iscusiți funari, numai bune pentru cei care voiau să plece pe mare sau să se spînzure, sticlărie de Boemia, porțelan de Meissen, ulcele de Hurez, chiupuri, donițe, tîrne, roade ciudate – naramze din Sicilii, rodii persane, curmale din Magreb, smochine de Santa Irini, alune de pămînt din Lumea Nouă, butoaie de măsline arcadiene cît prunele și stafide de Zante –, mirodenii colorate aduse din Bazarul Egiptean, halva și salep, Joszef văzu fiare ca din basme sau scoborîte parcă de pe desenele care împodobeau căruțele circului Madamei Artemiza. Tot felul de cai – de la mîrțoage hămesite la Orlovi negri și lucioși, demni de herghelia Brukenthal, și armăsari de Missir, cu cioltare de zarafir și pene de struț în frunte, despre care geambașii spuneau că ar fi cîștigat chiar curse de Sf. Toader la Grădina Tei, pînă la unii de-a dreptul nebunești, cocoșați și mojici, cum mai văzuse, dar și unii albi cu dungi negre, ca pe desenele de pe căruțele Circului, și alții cu gîtul lung de un stînjen, numai buni să fie numiți clucer de Vodă Mavrogheni –, orătănii mai înalte ca un om și pisici bogheate mai mari ca orice dulău, precum și altele asemenea, cum valahii nu mai văzuseră poate de pe vremea romanilor și n-aveau să mai vadă pînă la întoarcerea din Africa a lui Dimitrie Ghica-Comănești.

Mai erau acolo și cerbi văpsiți în alb și cu coarnele poleite cu aur, căci încă erau mulți boieri invidioși pe răposatul Nicolae Mavrogheni și dornici să-i cumpere pe bani grei să și-i înhame la trăsură, doar-doar or ajunge și ei dragomani ai Marinei otomane. Nu departe de acolo, din vechea Piață a Lanțurilor, dacă nu mai găseai, zornăindu-și fiarele, țigani în jug și cu obezi la picioare, puteai măcar tocmi țigani masalagii care să alerge cu torța în fața trăsurii pe vreme de noapte, precum și hoheri care știau a ține departe lupii chiar și pe timp de iarnă.

Cu mult timp în urmă, niște oameni construiseră o arcă pentru toate acele făpturi, se gîndi flăcăul, fără să știe că nu peste mult, alții aveau să construiască încă una în caz că el, Joszef, aducea un nou potop.

Zeci de biserici și monastiri, poate chiar suta, cine mai știe, din piatră și din lemn, răsăreau din peisajul pestriț și, peste toate vegheau, de pe dealul său, Mitropolia, dintr-o parte, iar din cealaltă Turnul Bărăției și vechea Clopotniță a Colței – ruptă pe din două de cutremurul care dărîmase jumătate de oraș și care făcuse să țîșnească din pămînt apă și țiței chiar cînd Vodă Ipsilanti, proaspăt numit domnitor de Poartă, intra în oraș –, păstrată ca foișor de foc. Și noroiul o lua încetișor la vale pe străduțele răsucite și înghesuite, cu toate murdăriile celor șapte mahalale, or fi fost mai multe, și se vărsa pleoscăind în mlăștinișul Dîmboviței. Acela era însă Bucuresciul pe timp de zi.

În scurt timp însă, Joszef avea să descopere Bucuresciul pe timp de noapte. Alături de Stănică.

 

[1] Emanuel Mârzaian, Manuc Bei, murise la Hâncești în 1817 în împrejurări nelămurite; cum toți cei șase copii ai săi erau minori, averea și afacerile sale, inclusiv hanul, erau administrate de o epitropie.

[2] Care se preschimba deja din vechea cahvenea turcească din vremea lui Radu Leon în mai noul bistrou frâncesc.

***

La împlinirea a cinci ani de existență, editura Crux Publishing este onorată să vă invite la o nouă ediție a târgului de carte Gaudeamus alături de invitatul special al evenimentului, scriitorul George Cornilă – unul dintre cele mai importante nume în literatura fantasy contemporană.

Sâmbătă, 23 noiembrie, începând cu ora 16.00, la standul editurii Crux Publishing are loc lansarea romanului Diluvium de George Cornilă, evenimentul va avea loc în prezența invitatei speciale, scriitoarea Ana-Maria Negrilă.

La finele Epocii Fanariote, copilul Joszef din Dörrental descoperă că este altfel decât ceilalți. Ploaia îl însoțește oriunde merge. Până și împrejurimile Dörrentalului, umede, mlăștinoase, luxuriante, fuseseră aride până la nașterea sa. Acum, vechiul pustiu este preschimbat într-o orezărie. Temându-se să spună cuiva — oricum, cine l-ar crede? —, devenit deja adolescent, Joszef fuge de acasă. Ajunge mai întâi pe o plantație de tutun de la Dunăre, apoi se alătură unui circ ambulant și călătorește prin Principatele Române, urmărit de trimișii bisericii, de arnăuți, de haiduci, de poteră, de mulciberiți, de cei care încep să-și dea seama că în spatele flăcăului bălai și sfios se ascunde ceva. Căutând o misterioasă carte care ar putea elucida misterul poverii pe care este condamnat să o poarte, ajunge în Bucuresci, unde învață cum să profite de pe urma straniei sale particularități. Începe astfel să meargă acolo unde este chemat și plătit să alunge seceta. Unii îl consideră un sfânt, alții îl acuză de vrăjitorie, alții îl socotesc a fi un escroc.

Mai presus de o aventură magic-realistă la Porțile Orientului, Diluvium este o călătorie a descoperirii de sine și a locului în lume, totodată o alegorie, vorbind despre darul și blestemul de a fi diferit, despre menire, împlinire și rost.

GEORGE CORNILĂ (n. 1986) este scriitor, publicist, traducător și cititor avid. Este autorul romanelor Cu dinții strânși (2007), Miezul nopții în Cartierul Felinarelor Stinse (2013; 2014), Regele lupilor (trilogie, 2014-2016) și Expurgo (Crux Publishing, 2019), al colecției de proză scurtă Arlequine (Crux Publishing, 2018) și al volumului de povești pentru copii Toxi Foxy (2018).

Scrierile sale au primit Premiul Miorița (2008), Premiul Vrancea Literară (2013; 2016) și Marele Premiu SRSFF Hobana (pentru romanul Expurgo, Crux Publishing, 2019), fiind de asemenea nominalizate la Premiul COLIN (2017), Premiul AntareSFest (2018; 2019), Premiul RomCon (2019) și Eurocon (2019).

În deschiderea evenimentului, editura Crux Publishing va relansa și seria dark fantasy/clockpunk Cronici din Voss de Andrei Mazilu, în ediție revizuită, cu grafică semnată de cunoscutul artist Tudor Popa. 

Pentru informații suplimentare, vă invităm să accesați site-ul editurii Crux Publishing.

 





Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright ©2011 Bookblog.ro