M-am gândit ceva vreme la o serie de articole care să facă trimitere la unele dintre cele mai bune povestiri scurte Science Fiction. La începuturile sale genul a fost practic o literatură de idei prezentată în formă scurtă, dar cândva pe la mijlocul secolului trecut s-a produs o schimbare de paradigmă spre formele mai lungi de nuvelă şi roman, iar accentul s-a mutat spre personaje şi situaţii, ideile devenind elemente de suport. Putem spune că a fost triumful contextului asupra conţinutului.

De atunci spaţiile pentru publicarea prozei scurte s-au mişcorat drastic şi a scrie o povestire SF puternică şi captivantă a devenit aproape o artă pierdută. De aceea am simţit nevoia să încerc, alături de colegii mei, o retrospectivă a acelor povestiri care ne-au făcut să iubim acest gen. Poate făcând acest lucru îi vom ajuta pe alţii să se orienteze prin relieful necunoscut al SF-ului clasic şi vom înţelege cu toţii mai bine direcţia prozei scurte din ziua de azi.

Voi încheia aici lecţia de istorie şi voi începe cu una dintre povestirile mele favorite: The Man Who Loved the Faioli, de Roger Zelazny.

O să fiu sincer şi o să recunosc că nu aveam nici o idee ce este un "faioli" atunci când am citit prima dată titlul povestirii acum câţiva ani. Şi astăzi, dacă m-ar întreba cineva, aş răspunde că este probabil ceva ce se pune în mâncare, sau o creatură dintr-o poveste de a lui Zelazny.

The Man Who Loved the Faioli este povestea lui John Auden, un om ţinut în viaţă de mecanisme artificiale, un paznic solitar al unui cimitir imens de pe o planetă îndepărtată. Într-una din plimbările sale tihnite (pentru că nu avea nici un motiv să nu se plimbe) întâlneşte o faioli, mai precis o făptură extraterestră similară cu un succubus, care apare doar în ultima lună de viaţă a oamenilor şi le oferă toate plăcerile posibile înainte să moară. John Auden îşi opreşte mecanismele care îi asigurau nemurirea şi trăieşte fericit alături de faioli timp de o lună, chiar se îndrăgosteşte de ea. Dar dragostea pentru o faioli este în final una arzătoare şi nimicitoare, totală, iar el, spre deosbire de alţii, are opţiunea de a păcăli moartea.

Aşa se desfăşoară o poveste de dragoste neobişnuită, puternică şi zdruncinătoare. Zelazny scrie cu mâna sigură a unui maestru, reţinut şi melancolic, sugestiv dar niciodată prea descriptiv.

Iubesc această povestire pentru că este scurtă şi dulce-amară. Spune atât de puţine, dar sugerează atât de multe, iar povestea nu se termină odată cu ultimul rând de text, ci continuă zile şi nopţi întregi în mintea cititorului. Este aproape ca o poezie care nu a fost scrisă niciodată, ci doar recitată într-o ultimă zi mai frumoasă decât celelalte de către un poet bătrân şi luată de vânt.

Momentul meu favorit este atunci când John Auden discută despre dragoste cu robotul care aruncă cadavrele raselor dispărute în Canionul Morţii şi îl pune să semneze de primire pentru pachet. La întrebarea omului, "Ce ai face dacă ai avea dorinţă şi ai întâlni un lucru care ţi-ar da tot ce îţi doreşti din lume?", robotul răspune:

"Aş -- încerca -- să-l păstrez, a spus, cu luminile roşii clipind în jurul domului său, înainte să se întoarcă şi să hodorogească peste Marele Cimitir".

Dacă lucrurile ar fi atât de simple, atunci şi dilema lui John Auden ar putea fi rezolvată. Dar, în dragoste şi ficţiune, nimic nu este simplu.

Vă las pe voi să citiţi singuri povestirea înainte de a vă împovăra cu propria mea interpretare. Prin magia internetului, textul original este disponibil în totalitate, în limba engleză. Nu cred că există o traducere în română şi nici nu cred că va exista prea curând. Aş face-o cu plăcere eu, dar nu am acest drept.

Citiţi povestirea şi, dacă v-a plăcut, găsiţi în continuare o scurtă interpretare a temelor principale, aşa cum le-am văzut eu.

Link: The Man Who Loved the Faioli, de Roger Zelazny (text original complet în engleză)

***

Înainte de a mă apuca de acest articol, am discutat despre povestire cu Robert. Fiind un om educat, care a crescut citind nişte cărţi clasice şi nu uitându-se la MTV ca mine, Robert mi-a atras atenţia asupra unei posibile surse de inspiraţie pentru povestire:

"Am recitit Faioli si m-a dus cu gandul la o rescriere a mitului lui Lohengrin. Nu stiu daca ti se pare cool sa aduci vorba de asta in articol, dar na, am zis sa iti zic. Pe scurt, Lohengrin este un mit despre curiozitatea feminina - avem cavalerul care cucereste o printesa, se casatoreste cu ea, dar o roaga sa nu-l intrebe cum il cheama. Ea spune da, initial, dar in noaptea nuntii nu se poate abtine si il intreaba - asa ca el dispare, sau pleaca. Whatever. Aceeasi chestie se intampla si in finalul Faioli.

Mi s-a parut interesant ca factorul "magic" pare ca este initial Faioli, dar se dovedeste a fi omul. Think about it. Este una din putinele instante in care omul este privit din perspectiva unei fapturi extraterestre, care il percepe intr-un fel aproape miraculos. Kinda cool, actually."

Înainte să-l menţioneze Robert, auzisem doar în trecere de mitul lui Lohengrin. Cred că are dreptate şi propune o interpretare validă. Nu vreau să încerc să discut acum despre semnificaţiile mitului, pentru că nu mă simt calificat să o fac.

În schimb, o să expun propria mea interpretare, mai anume că tema principală din The Man Who Loved the Faioli nu este dragostea (în ciuda apariţia cuvântului în titlu), ci umanitatea în sine - calitatea de a fi om.

Probabil că nu ştiţi acest lucru dacă nu aţi mai citit câteva din operele lui Roger Zelazny înainte de această povestire, dar una dintre temele sale principale este că omul nu se naşte om, ci dobândeşte în timp dreptul de a fi primit în rândurile umanităţii. Pentru Zelazny, umanitatea nu este o specie sau un pas pe scara evoluţiei, ci un privilegiu moral.

Povestirea începe în felul următor: "Este povestea lui John Auden şi a Faioliului şi nimeni nu o cunoaşte mai bine decât mine". Începutul este inteţionat ambiguu, pentru a ne face să ne întrebăm cine este naratorul acestei poveşti şi de unde o cunoaşte.

În momentul în care John Auden decide să trăiască din nou, pentru a petrece o lună cu Faioliul, naratorul spune că "a atins locul de la subraţul său, activând mecanismele necesare ca să trăiască din nou". Nu spune "ca să devină din nou om", ci doar "ca să trăiască". Este o distincţie care merită reţinută şi întreaga scenă reprezintă naşterea, sau renaşterea, lui John Auden.

De aici încolo se conturează o alegere dificilă pentru personaj, care trebuie să aleagă între a muri ca un om sub sărutul Faioliului, sau a trăi mai departe într-o semi-viaţă obscură.

John Auden este o curioziate chiar şi pentru Faioli, care se presupune că a văzut multe călătorind galaxia. Sythia îl întreabă:

"Nu eşti unul dintre acei oameni care trăiesc şi care mor, dar iei viaţa aproape ca un Faioli, storcând-o din tot ce poţi şi imprinându-i un tempo care vădeşte un simţ al timpului pe care nici un om nu ar trebui să-l cunoască. Ce eşti?"

Întrebarea în sine dovedeşte că John Auden nu este la fel ca ceilalţi oamenii, că nu face parte din rândurile umanităţii. În cazul acesta nu cred că este un lucru bun, că iese în evidenţă, ci tocmai că face o notă discordantă. Că suferinţa şi dilema sa se datorează neapartenenţei.

Răspunsul lui John Auden este:

"Sunt cineva care cunoaşte[...] Sunt cineva care ştie că zilele unui om sunt numărate şi râveneşte după capriciile lor atunci când simte că se sfârşesc."

În aceasta constă dilema sa. John Auden iubeşte viaţa, dar se teme de sfârşitul ei. El nu se poate considera om, deoarece ştie că toţi oamenii trebuie să moară şi el vrea să trăiască pentru totdeauna. El recunoaşte această dihotomie şi are de făcut o alegere conştientă (nu poţi deveni om prin accident sau în neştiinţă): să continue în semi-viaţa sa, lipsită de toate plăcerile vieţii adevărate, sau să îşi trăiască ultima lună cu Faioliul şi să moară ca un om.

Vedem o explicaţie mai concretă a motivelor sale, atunci când îi explică lui Sythia de ce şi-a instalat în corp mecanismele care-i dau viaţă eternă:
"Am cerut acest lucru deoarece îmi era teamă să mă cufund în uitare. M-am oferit voluntar să fiu groparul universului, deoarece în acest loc nu este nimeni să mă vadă şi să fie dezgustat de aspectul meu mortuar. De asta sunt ce sunt. Sărută-mă şi sfârşeşte-o."

Decizia lui John Auden de a muri sărutat de Faioli nu este rece şi calculată, sau impulsivă şi grăbită. Dacă, metaforic, Faioliul este partea din John Auden care simte şi iubeşte, robotul cu care vorbeşte este partea logică. Răspunsul de mai sus al robotului, că ar încerca să păstreze acel lucru, este rumegat de Auden şi concluzia la care ajunge este evidentă:

"Da, a spus John Auden cu voce tare, dar acest lucru nu se poate face."

John Auden ştie că zilele unui om sunt numărate şi tocmai de aceea plăcerile lor sunt atât de dulci. Decizia sa de a muri la sfârşit, de a-şi încheia viaţa ca un om, îi oferă mântuirea finală şi îl aduce în rândul umanităţii. Singurul fel de a trăi ca un om este de a muri ca un om la final.

Este o decizie care putea fi luată numai după ce cunoscuse atât plăcerile senzuale oferite de Faioli, cât şi logica rece a robotului. O decizie care împacă inima omului cu intelectul său şi îl ajută să îşi accepte propria efemeritate.

Că povestea nu se termină cu John Auden murind ajutat de Faioli este altceva. Într-un fel, omul John Auden moare, după ce a trăit o singură zi, de atunci când a vorbit cu robotul şi s-a împăcat cu moartea sa, câştigându-şi umanitatea, şi până s-a întors la Faioli. Naratorul întregii poveşti este acel John Auden care a iubit Faioliul, dar la sfârşit nu îşi mai poate spune aşa, pentru că omul John Auden a murit şi din el a rămas doar corpul său nemuritor, o fantomă mecanică în cimitirul universului:

" [...]viaţa (şi poate şi dragostea) este mai puternică decât ceea ce conţine, dar niciodată decât în ceea ce este conţinută".

Nu ştiu dacă exact la asta se referă morala poveştii, aşa cum o spune în final naratorul. Şi nu ştiu exact de ce Faioliul face ceea ce face în final.

Explicaţia naratorului, "dar din moment ce luase forma unei femei, sau poate pentru că fusese dintotdeauna o femeie, Faioliul numit Sythia era curioasă", mă duce cu gândul la Adam şi Eva şi o interpretare biblică, dar nu vreau să mă aventurez pe un asemenea teren nesigur, de teamă că m-aş împotmoli definitiv. Şi îmi aduc aminte şi de ce a zis Robert referitor la Lohengrin. Cred că există un răspuns în acea direcţie, dacă cineva este dispus să îl caute, dar nu va fi un drum uşor.

Părerea mea este că povestea vrea să arate în final cum, deşi cu toţii avem o viaţă de trăit, asta nu înseamnă că o vom trăi cu toţii bine şi, chiar dacă facem alegerile corecte, câteodată nu este îndeajuns şi nu depinde de noi. Omul nu poate exista în izolare (ca fantoma mecanică a lui John Auden), pentru că avem nevoie de alţii (precum Faioliul sau robotul, ambii cred eu aspecte diferite ale calităţii omeneşti) ca să devenim oameni. Poate avem nevoie de cei din jur.

Dar numai o Faioli ar putea să vă spună cu siguranţă şi ele nu mai vin pe aici.

de Cristi Mitran

Ilustraţia de la început este făcută de un invitat surpriză (Surpriză! Este tot Robert!).