Editura Polirom vă invită să citiţi un fragment din noul roman al Andreei Răsuceanu, Vântul, duhul, suflarea, apărut în colecţia „Fiction Ltd.”, şi în ediţie digitală, cu o prefată de Paul Cernat.

„Tragedia unui frontierist, dispărut în apele Dunării, în încercarea disperată de a emigra în anii comunismului, a familiei lui, traumatizată de incertitudine şi absenţă, suferinţa copiilor lipsiţi de dragostea parentală, transmisă de la o generaţie la alta, competiţia dintre fraţi pentru afecţiunea mamei sunt doar câteva din temele celui de-al doilea roman al Andreei Răsuceanu, Vîntul, duhul, suflarea. Ficţiunea şi documentul se întâlnesc într-o istorie fabuloasă care coboară două secole, până în vremea boierilor antiunionişti, trece, cu pagini răscolitoare, prin foametea de după război şi prin anii stalinismului, ajungând în stricta actualitate. Romanul anului 2020, după părerea mea, Vîntul, duhul, suflarea o plasează pe Andreea Răsuceanu alături de cele mai puternice voci ale prozei actuale.” (Gabriela Adameşteanu)

FRAGMENT

Unele zile conțin o viață întreagă. Ca naturile moarte în care, prin câteva obiecte, ia naștere un întreg univers, unul enigmatic, cu un mesaj precis. Tu stăteai întinsă pe canapea, cu ochii închiși și halatul tău verde avea în lumina veiozei culoarea măslinelor, arătai ca femeile din tablourile lui Pallady, culoarea rochiei lor umple spațiul, femeia încetează să mai conteze, să mai existe, și totuși ea e mai prezentă ca oricând în culoarea și textura materialului. Halatul se deschisese puțin, pielea era bronzată, după concediul la mare, un fel de praf arămiu o înconjura, umplea aerul din jurul ei, verdele satenului părea desprins din nuanța puțin mai închisă a canapelei, carnea era grea, strălucitoare în penumbră. Un sân atârna ușor peste marginea halatului, în lumina tot mai trecută a înserării părea și el verde, ca și cum ceva din verdele de mlaștină al canapelei contaminase și pielea ta. Și acum îmi dau seama că erai într-adevăr ca una dintre femeile lui Pallady, atât de singură că și obiectele din jur păreau obiectele stranii ale unei lumi străine, deși erau ale tale, erau tu, anulate de prezența ta care le refuza orice identitate. De pe fotoliu, de unde citeam, te puteam urmări în voie fără să-mi reproșezi că mă holbez la tine inutil, că nu-mi ocup timpul cu lucruri utile, cum ar fi normal la vârsta mea, că nu am grijă de P., care se învârtea bezmetic în jurul nostru lovindu-se și căzând la fiecare câțiva pași. Mă simțeam atât de bine privindu-te, un fel de căldură îmi încinsese obrajii și palmele, mă gândeam dacă meritam toate astea și dacă era normal ce simțeam, un fel de vinovăție amestecată cu exaltare și cu frică mă făcea să mă ascund în spatele cărții citite. P. se chinuia să deschidă ușa apăsând mânerul fără să-i dea prin cap să-l împingă, zgomotul era enervant și amenința să te trezească. Am lăsat cartea pe fotoliu și m-am dus spre P., care s-a întors râzând spre mine, era atât de mic, în salopeta  albă pe care o pătase la prânz cu ceva portocaliu, piureul de morcovi, probabil, zgomotul metalic îl amuza atât de tare. Am pus mâna pe clanță și am tras cu putere spre el. Muchia l-a lovit tare în frunte, pielea subțire s-a despicat și sângele i-a acoperit repede ochiul drept, salopeta albă.  P. m-a privit o clipă parcă gândindu-se dacă merita să plângă sau nu, pe urmă durerea a înlocuit șocul inițial și urletele lui te-au trezit imediat. M-am tras la o parte, locul era acum al tău, legitim, locul de lângă victimă, m-am așezat liniștit pe fotoliu, lângă cartea deschisă. N-am ieșit pe hol decât după câteva minute.

P. era livid, din arcada dreaptă îi curgea un șuvoi de sânge, se adunase în cada albă, proaspăt lustruită cu o zi înainte, la curățenia săptămânală, în baie mirosea vag a Fa verde. M-ai apucat de umeri și ai început să mă zgâlțâi, eram deja amețit de somn, de frică, de atâta lumină, de câteva ori capul meu a atins faianța rece dar nu m-a durut, cred că nu-ți dădeai seama că mă lovisem destul de rău la ceafă, amețeala se intensificase. A intrat el și m-a smuls din mâinile tale, ce faci ești nebună, lasă-l în pace, în timp ce mă zguduiai tu n-ai spus decât copilul, copilul meu, ce-ai făcut cu el, pe urmă ați uitat de mine, vă consultați ce să faceți, să chemați salvarea sau să vă urcați în mașină și să-l duceți pe P. la spital, Grigore Alexandrescu era cel mai aproape. Am rămas pe mocheta verde, începuse să mă doară capul, încă simțeam mirosul vag de alcool al vorbelor tale, copilul meu, ce-ai făcut cu el, încăperea albă, aseptică a băii se umpluse de ele, de câte ori intram erau acolo, mă așteptau.

Andreea Răsuceanu este prozatoare şi critic literar, autoarea mai multor volume bazate pe metoda geocriticii. Pentru prima ei carte, o versiune a tezei de doctorat, Cele două Mîntulese (2009), a fost nominalizată la premiile României literare, ale Uniunii Scriitorilor din România şi la Marile Premii Prometheus. În 2013 a apărut Bucureştiul lui Mircea Eliade. Elemente de geografie literară, carte nominalizată la premiile Uniunii Scriitorilor din România şi la premiile revistei Observator cultural, pentru care a primit premiul Tînărul critic al anului 2013. În 2016 publică Bucureştiul literar. Şase lecturi posibile ale oraşului. În 2019 a apărut Dicţionar de locuri literare bucureştene (împreună cu Corina Ciocârlie), pentru care a primit Premiul AgenţiadeCarte.ro, secţiunea eseu, publicistică, memorialistică. A publicat proză scurtă în reviste literare şi în volume colective. A coordonat volumul colectiv 16 prozatori de azi.lit (2018). În 2018 a publicat romanul O formă de viaţă necunoscută, nominalizat la toate premiile literare din România, pentru care a primit premiul Scriitorul lunii ianuarie, desemnat de Uniunea Scriitorilor din România, şi Premiul pentru proză al revistei Ateneu şi care a fost selecţionat la Festivalul Primului Roman de la Chambéry (Franţa). Romanul este în curs de traducere în limbile franceză şi turcă. Vîntul, duhul, suflarea este al doilea roman din trilogia ce are ca punct de legătură un sat situat în apropierea Dunării, C.