Editura Polirom vă prezintă un fragment din noul roman semnat de Tudor Ganea, Cântecul păsării de plajă, apărut de curând în colecția „Ego. Proză”, și în ediție digitală.

„Țineți în mîini cel mai bun roman de până acum al lui Tudor Ganea, arhitectul convertit la proză care, după – iată – cinci romane publicate în tot atâția ani (unele premiate și deja traduse), își poate revendica lejer titlul de cel mai în formă tânăr romancier al momentului. Cu Cântecul păsării de plajă, Tudor Ganea se întoarce la etosul constănțean explorat în cartea de debut și scrie un fel de Gangs of Constantza al tranziției sălbatice din anii ’90 în care diverse grupări multietnice de outcasts își dispută teritoriul și influența asupra Cartierului Faleza Nord. Amestecul de violență și poezie al confruntărilor de pe malul mării este memorabil și, pe alocuri, conferă acestui roman realist murdar o calitate aproape psihedelică. Ainur, protagonistul cu origini tătare ale cărui ascensiune și decădere le consemnează întâmplările romanului, este o figură deopotrivă admirabilă și detestabilă, temută și tragică, rar întâlnită în literatura română, căci singurătatea lui este egalată doar de cruzimea cu care-și face loc în viață și în moarte. Nu recomand romanul celor slabi de inimă!” (Marius Chivu)

FRAGMENT

„După cum aveau să descopere în scurtă vreme, aselenizaseră pe partea întunecată a lunii, în mijlocul unei civilizaţii ce părea să‑şi fi abandonat adăposturile cu sute de ani în urmă. Ainur se trezi păşind printr‑o împărăţie a ruinelor pătate cu găinaţ de pescăruş. Apendicele istoric al Constanţei îşi avea clădirile infectate de septicemie. Încrengătura de străduţe din oraşul vechi avea fronturile erodate de briza şi ploile de coastă care‑i umflaseră pereţii şi‑i înmuiaseră ornamentele. Tencuiala era spartă şi exploda din loc în loc în păienjenişuri de fisuri ca loviturile în coaja de ou fiert. Faţadele se băşicau din loc în loc şi erau pline de burţi din care, dacă micul tătar ciocănea, îi răspundea un ecou de butoi gol. Foamea, se gândise el. Stomacurile goale ale locatarilor rahitici rezonau şi în adâncul caselor lor. Toate acele fiinţe supte în obraji, pe care le văzuse pândind pe după perdelele murdare şi care populau încăperile locuinţelor mizere din peninsulă. Mulţi erau debranşaţi de la curent şi numai lumina lămpilor cu gaz ce pâlpâia prin ferestre îi aducea certitudinea că în spatele acelor pereţi fisuraţi există viaţă. Văzuse într‑o zi cum o mână zbârcită prinde un porumbel şi se chinuie să‑l strecoare pe sub spaţiul îngust de numai câţiva centimetri dintre parapetul unui balcon şi placa de beton. Pasărea bătea puternic din aripi până când a dispărut de partea cealaltă, trasă şi strivită prin acea fantă îngustă. O ninsoare de pene căzuse de sub balcon şi se lipise de noroaiele ce bălteau pretutindeni. Privise întreaga scenă alături de tatăl său, care, văzându‑i nedumerirea, i‑a dezvăluit faptul că şi porumbeii sunt comestibili. Aşadar, oamenii de după perdele mâncau porumbei. După cum arătau, era sigur că îi mănâncă de vii, ca nişte sălbatici. Îi zărise bântuind pe străduţele din jurul geamiei, cenuşii, întotdeauna singuri, niciodată câte doi sau mai mulţi. Majoritatea erau pescari. Când trecea pe lângă ei, simţea în nări mirosul de peşte care părea să supureze din ei la fel cum din pereţi zemuia igrasia, de parcă un duh al mării strângea ca pe un burete cartierul şi oamenii de acolo în gheara sa puternică. Sarea intrase în tencuieli şi se întărise sub acele pliuri şi fisuri ce dădeau un aspect mumificat atât faţadelor, cât şi oamenilor din spatele lor. Singurul loc de respiro era piaţa Ovidiu – cu statuia poetului roman a cărui privire spre mare fusese obturată de noua clădire a unei bănci –, însă lucrările de reabilitare a canalizării o transformaseră într‑o şerpuială de tranşee noroioase pe care Ainur le traversa păşind pe podeţe improvizate din plăci putrede de OSB. Şanţurile erau pline cu o apă pământie, plină de clăbuci. Când bătea vântul, mirosul amar al pământului răscolit de excavatoare se ridica din mocirla pieţei şi se împrăştia până spre port, dând pescarilor senzaţia că pescuiesc într‑o mlaştină, nu la malul mării. Aerul era de‑a dreptul noroios şi părea că murdăreşte orice atinge. Zoaie şi udătură cât cuprinde.”

Tudor Ganea (n. 1983, București) este arhitect. A debutat în 2016 cu romanul Cazemata (Polirom; tradus în 2020 în limba franceză), pentru care a primit premiul „Tînărul prozator al anului 2016” în cadrul Galei Tinerilor Scriitori, premiul pentru debut al revistei Observator cultural și premiul „Nepotu’ lui Thoreau” (debut) și a fost nominalizat la Premiile Uniunii Scriitorilor (debut). În 2017 i-a apărut cel de-al doilea roman, Miere (Polirom), distins cu premiul „Tînărul prozator al anului 2017”. În 2018 a publicat romanul Porci (Polirom), nominalizat pe lista scurtă a Premiului Uniunii Europene pentru Literatură 2019, iar în 2019 romanul 8 (Polirom). Fragmente din romanele sale au fost traduse în maghiară, turcă, italiană, franceză, spaniolă și engleză.