Editura Seneca lansează zilele acestea volumul Provocarea stoică. Dobândește calm, putere și reziliență (traducere din limba engleză de George Tudorie), semnat de William B. Irvine, profesor de filosofie la Wright State University (S.U.A.) și autor al „Ghidului pentru o viață împlinită: arta antică a bucuriei stoice” (Editura Seneca, 2017).

Cartea transpune în viața modernă principiile filosofiei stoice antice, învățându-ne – printr-o serie de exerciții concrete – cum să depășim încercările vieții, și mai mult decât atât, cum să transformăm obstacolele care ne apar în cale în adevărate provocări stoice.

Vă oferim mai jos un fragment în avanpremieră.

Voi începe cu o întrebare ipotetică. Să presupunem că doctorul dumneavoastră vă informează că aveți o boală gravă și vă invită să alegeți între două proceduri medicale. Una are supraviețuirea la o lună de 90%, cealaltă o mortalitate de 10% în prima lună. Pe care ați alege-o? Mulți oameni vor înclina spre prima procedură, datorită ratei mari de supraviețuire. Însă, dacă vă gândiți puțin, veți înțelege că o rată de supraviețuire la o lună de 90% este echivalentă cu o rată a mortalității de 10% în prima lună. O persoană pe deplin rațională ar considera, așadar, cele două proceduri la fel de atractive. Doar că oamenii nu sunt pe deplin raționali. Ei sunt influențați, în special, de modul în care sunt încadrate (în engleză framed) opțiunile, iar o alegere încadrată în termeni de supraviețuire va părea mai atractivă decât aceeași alegere încadrată în termeni de moarte. Până și doctorii cu experiență sunt sensibili la fenomenul încadrării[1].

Filosofii stoici înțeleseseră și apreciaseră puterea încadrării încă de acum mult timp – deși nu foloseau acest vocabular pentru a o descrie. După Epictet, „nimeni nu te va vătăma, dacă tu nu o vei vrea; atunci vei fi vătămat când vei socoti că ești vătămat”[2]. În sens mai general, el ne amintește că „pe oameni îi tulbură nu ce se întâmplă, ci gândurile lor legate de ce se întâmplă”[3]. Seneca și Marcus Aurelius împărtășeau acest punct de vedere – „Nu contează în ce fel s-a adus jignirea, ci în ce fel a fost suportată”[4], „Dacă te întristezi din cauza unui lucru exterior, de fapt nu acesta te tulbură, ci felul tău de a-l judeca; stă în puterea ta, chiar din acest moment, să-l înlături”[5].

Cu alte cuvinte, stoicii știau că, în timp ce subconștientul are tendința să încadreze întâmplările într-un fel care creează emoții negative, putem să reducem considerabil această tendință reîncadrând în mod conștient întâmplările respective. De exemplu, ne putem gândi la viețile noastre ca la niște galerii de artă în care picturile sunt întâmplările pe care le trăim zilnic.

Chiar dacă nu putem controla prea mult ce picturi vor fi expuse în galerie, controlăm în mare măsură felul în care sunt înrămate, și de fapt înrămarea – încadrarea – face diferența. O pictură care arată oribil într-o ramă ar putea arăta sublim în alta. Folosind această analogie a galeriei de artă, un optimist este o persoană care obișnuiește să pună imaginile vieții în rame care le fac să pară frumoase, iar un pesimist e cel care le pune în rame urâte. După cum am văzut, stoicii sunt adesea caricaturizați ca făpturi rigide, lipsite de emoții, însă nu este deloc așa. Stoicii romani aveau reputația de a fi nu doar optimiști, ci de-a dreptul veseli. Erau plini de viață și mulți dintre ei par să fi fost admirați și chiar îndrăgiți de cei din jur. Una din calitățile pentru care erau plăcuți era tendința lor de a vedea partea frumoasă a lucrurilor – de a pune picturile pe care le aducea viața în rame frumoase.

[1] Kahneman – Thinking, Fast and Slow, 367.

[2] Epictet – Manualul, 30, Editura Seneca, București, 2015; traducere din greacă de Ioana Costa; ilustrații: Iulia Costache

[3] Ibidem, 5.

[4] Seneca, Despre mânie, III.11, ed. cit.

[5] Marcus Aurelius, Gânduri către sine însuși, VIII.47; Editura Humanitas, București, 2020; traducere din greaca veche și note de Cristian Bejan.