Am ajuns să-l citesc pe Iulian Ciocan dintr-o pură întâmplare – o carte propusă pentru un club de carte a unui scriitor basarabean de care nu mai auzisem, rămasă la mine peste weekend. Nu m-am putut abţine să nu o răsfoiesc, să o încep şi, fără să îmi dau seama, să o termin. Înainte să moară Brejnev mi-a stârnit curiozitatea şi m-a făcut să vreau să aflu mai multe despre acest scriitor – absolvent al Facultăţii din Braşov, invitat la festivalul literar PEN World Voices din New York, cu proză publicată şi în revistele din SUA, Belgia, Germania şi Brazilia, comentator al postului de radio Europa Liberă.

Noul roman al acestuia, Iar dimineaţa vor veni ruşii (Ed. Polirom, 2015), mi-a oferit ocazia să îi adresez câteva întrebări scriitorului din Chişinău.

Raisa Stoleriu: Iar dimineaţa vor veni ruşii este un roman cu rădăcini în realitate. Când şi cum v-a venit ideea scrierii acestei cărţi? Doriţi ca aceasta să fie văzută ca un semnal de alarmă?

Iulian Ciocan: Ideea mi-a venit în primăvara anului 2011. Am scris atunci primul capitol, apoi m-am oprit. De fapt, eu scriu foarte greu, cu mari pauze, şi pesemne nu aş fi terminat romanul nici astăzi dacă Rusia nu anexa Crimeea. În vara lui 2014 mi-am dat seama însă că realitatea i-o poate lua înainte ficţiunii şi m-am grăbit să termin romanul. Există şi un semnal de alarmă, dar, aşa cum spuneam într-un alt interviu, mă interesează nu atît viitorul, cît frica de ruşi cuibărită în minţile multora, care e un detaliu al prezentului.

R. S.: Cred că romanul este la graniţa dintre real şi ficţional, de la lucrurile sociale, istorice, şi până la elementele autobiografice strecurate în carte. Care este rolul realităţii în cartea dumneavoastră şi cum aţi defini această relaţie dintre ficţiune şi realitate?
I. C.: Aveţi dreptate, romanul meu e o ficţiune a cărei trambulină e realitatea. Cred că un personaj ficţional poate fi mai uşor conceput dacă are ca punct de plecare un om real. Îmi este mai uşor să povestesc despre lucrurile pe care le-am trăit. Dar, fireşte, în roman realitatea şi fantezia creează un amestec indiscernabil. Pot să-i atribui unui protagonist al naraţiunii calităţi pe care le-am remarcat la trei oameni reali, de pildă. Pot să-mi imaginez ce ar fi fost dacă lucrurile din realitate ar fi luat o altă turnură. Pot să-mi imaginez că Rusia nu anexează Crimeea, ci ocupă Moldova…

R. S.: Cum vă ajută meseria de jurnalist în cea de scriitor?
I. C.: Nu ştiu dacă mă ajută. Mai curînd îmi răpeşte foarte mult timp. Dacă n-aş fi fost jurnalist, aş mai fi avut acum cel puţin un roman publicat. Nu uitaţi şi de faptul că întoarcerea la naraţiune e destul de dificilă pentru cel care îmbrăţişează zilnic stilul jurnalistic, mai sărăcăcios şi lipsit de aluzii. Pe de altă parte, explorarea cotidianului îmi oferă o sumedenie de teme şi motive pe care altminteri ar trebui să mi le imaginez. Cred că un autor basarabean are din start un atu: realitatea basarabeană poate concura cea mai bizară ficţiune.

R. S.: ,,I-au făcut semn să plece de cum au auzit că este literat”, ,,filologii mor de foame” (p.27). Protagonistul romanului dumneavoastră întâmpină tot felul de greutăţi, aş putea spune că este stigmatizat, din cauza studiilor, a pasiunii pentru literatură şi a romanului său. Ce înseamnă să fii scriitor în Chişinău? Credeţi că este o diferenţă între a fi scriitor în Moldova şi a fi scriitor în România?
I. C.: Nu cred că diferenţa e mare. Scriitorii o duc greu şi la Chişinău, şi la Bucureşti. Să cîştigi bani din literatură e foarte dificil. Există, fireşte, excepţii. Dar în linii mari un scriitor care nu are un job suplimentar poate să moară de foame. Asta e de domeniul evidenţei. Din păcate, în Republica Moldova literatura a devenit de la o vreme cel mai ignorat domeniu al culturii. O vedetă recentă, chiar dacă e mediocră, va obţine mult mai uşor o finanţare decît autorul unui roman sofisticat şi plin de înţelepciune.

R. S.: Care este statutul şi rolul intelectualului în societatea de consum de astăzi?
I. C.: Astăzi, scriitorul nu mai are ponderea de odinioară. Dar rolul lui este în continuare foarte important. Mai există oameni care preţuiesc opiniile scriitorilor, ale intelectualilor. Numărul acestor oameni nu e mare, dar poate că nici nu e nevoie ca intelectualii să fascineze toată lumea. Vocile intelectualilor trebuie să se audă. Ele trebuie să contrabalanseze măcar într-o mica măsură ofensiva mediatică a politicienilor, vedetelor recente şi oamenilor-de-curînd-înavuţiţi.

R. S.: Aţi evidenţiat de câteva ori gustul moldovenilor pentru o literatură mai tradiţională, mai patriotică, pentru semănătorişti, prolecultism, şi o respingere vehementă a postmodernismului (ex: „a soliciat ajutorul unui scriitor postmodernism şi deci anonim”). Cum credeţi că este privit postmodernismul de către cititorii de rând? Cum îl priviţi dumneavoastră?
I. C.: Cititorii de rînd nu prea ştiu ce e postmodernismul şi îl confundă deseori, din cauza unor tradiţionalişti isterici şi demagogi, cu pornografia. De fapt, ce orizont de aşteptare poate avea un cititor căruia i s-a tot spus în liceu că literatura valoroasă se termină cu Druţă, Vieru, Preda şi Stănescu? Mie îmi place postmodernismul literar, dar el nu e un fetiş pentru mine. Minimalismul nu e mai puţin simpatic. Şi mai cred că un story interesant valorează mai mult decît jocurile intertextuale şi reflecţiile metatextuale.

R. S.: Aşa cum am afirmat mai înainte, există câteva asemărări între viaţa protagonistului şi cea a scriitorului – studiile la facultatea din Braşov, încercările (eşuate, ce-i drept, din partea protagonistului) de a fi jurnalist. Este protagonistul un alter-ego al scriitorului până la un anumit punct?
I. C.: Da, este. Pînă la un anumit punct. Dar să nu confundăm scriitorul cu protagonistul. Fiecare om, în viaţa de zi cu zi, alege între mai multe posibilităţi. Ei bine, avantajul scriitorului este că el poate trăi toate posibilităţile, să-şi imagineze cum ar fi fost dacă…

R. S.: Aţi afirmat într-un interviu (Tiuk, Moni Stănilă) că Chişinăul este ,,locul fără de care nu aş putea trăi, locul care mă cheamă”. S-a schimbat asta între timp sau v-aţi gândit vreodată să vă stabiliţi în altă parte?
I. C.: Chişinăul e oraşul pe care îl urăsc şi îl iubesc deopotrivă. Mă irită deseori mentalitatea basarabenilor, mă enervează murdăria de pe străzi, mă deprimă dezagregarea societăţii de aici, dar nu m-am gîndit niciodată să părăsesc urbea asta. Nu aş pleca chiar dacă… ar veni ruşii. E şi tîrziu deja. Am 47 de ani! Cine mă aşteaptă cu drag în altă ţară? Nimeni. Aşa că va trebui să mor în Chişinău. Aici se află casa dărăpănată a străbunelului meu. Deci sînt un chişinăuian get-beget.

R. S.: Ce v-a plăcut cel mai mult în perioada în care aţi studiat la Braşov? Şi ce v-a displăcut?
I. C.: Mi-a plăcut Facultatea de Filologie. Îmi amintesc cu drag de profesorii mei Gheorghe Crăciun şi Alexandru Muşina. Îmi plăcea să vin la cenaclul revistei Interval. Braşovul e un oraş foarte frumos pe care nu-l mai poţi uita. La început, îmi displăcea cînd unii colegi ne numeau „ruşi”. Acum mi-a trecut supărarea. Sînt mai bătrîn şi mai înţelept şi am citit pe deasupra mai multe cărţi despre prejudecăţi.

R. S.: Ştiu că sunteţi membru PEN-Club, că aţi fost invitat la PEN World Voices of International Literature, din Manhattan, şi că aţi publicat şi în Statele Unite, printre alte ţări. Povestiţi-ne un pic despre experienţa americană şi cum v-a influenţat această experienţă cariera de scriitor/jurnalist.
I. C.: Experienţa americană a fost fantastică. Festivalul propriu-zis a fost o adevărată desfăşurare de „forţe literare”. În fiecare zi aveau loc cel puţin trei evenimente în diferite locuri din Manhattan – cel mai vechi şi cel mai eclatant cartier al New York-ului. Lansările de carte, lecturile, mesele rotunde şi workshop-urile s-au ţinut lanţ. Şi, cum era imposibil să ajungi la toate aceste event-uri, trebuia să alegi. Iar alegerea era destul de dificilă dată fiind gama variată de oferte.

În prima seară, evenimentul principal a fost Opening Night: Written on Water. Într-un local de pe malul oceanului, vreo 12 poeţi din diferite părţi ale lumii, între care şi Mircea Cărtărescu, au citit poeme care conţineau motivul apei. Prestaţia cunoscutului scriitor român mi s-a părut excelentă, dovadă fiind şi aplauzele îndelungate. Seara s-a încheiat cu discuţii şi cu stabilirea primelor contacte cu colegii de breaslă veniţi de pe alte meridiane. Am cunoscut-o, de pildă, pe scriitoarea şi traducătoarea de origine cehă Monika Zgustova care a tradus peste 50 (!) de cărţi din cehă şi rusă în spaniolă şi catalană, fiind premiată pentru acest colosal efort de către Ministerul Afacerilor Externe al Cehiei.

Mircea Cărtărescu, de altfel, a fost un personaj important al Festivalului. Am avut ocazia să-l însoţesc la un party pe care Editura Archipelago Books îl organizase în cinstea viitorului său autor. Alături de Dalkey Archive Press, Editura Archipelago Books, condusă de Jill Schoolman, e lideră pe piaţa traducerilor literare din Statele Unite. Altmineri, un tînăr scriitor american mi-a spus că numai 5% din beletristica publicată în America e tradusă din limbi străine. Am încercat să aflu cauza acestui fenomen regretabil. Tînărul scriitor american a înălţat din umeri, apoi, după cîteva secunde de reflecţie, a conchis: „Asta e! Americanii sînt convinşi că literatura cea mai bună e scrisă în America!” Iar eu m-am gîndit că nu ne-ar strica şi nouă, celor din Republica Moldova, o doză mică din această încredere. Şi asta pentru că prea timoraţi sîntem uneori. Am asistat la o masă rotundă, moderată de Salman Rushdie, care mi-a provocat o adevărată revelaţie. Vasăzică, am văzut nişte editori occidentali care vorbeau cu tristeţe despre problemele lor editoriale, despre cît de greu e să promovezi literatura de calitate într-un ocean al ignoranţei şi al distracţiei. Am văzut un scriitor occidental vorbind despre indiferenţa guvernanţilor, despre proasta finanţare a culturii. Şi am realizat brusc că nici ei, occidentalii, nu sînt foarte diferiţi de noi în aceste privinţe. Totuşi, în ciuda confesiunilor triste, posibilităţile lor sînt mult mai mari.

Evenimentul pentru care fusesem invitat – lansarea antologiei Best European Fiction 2011 – a avut loc într-o sală cochetă a Institutului Cervantes din New York. Sala a fost plină, iar cei sosiţi cu întîrziere au fost lăsaţi pe dinafară. Aşa se obişnuieşte la americani. Antologatorul Aleksandar Hemon s-a dovedit a fi nu numai un scriitor bun, ci şi un excelent moderator. A ieşit o discuţie vie, interesantă, iar subsemnatul, Frode Grytten din Norvegia şi Andrej Blatnik din Slovenia au vorbit nu doar despre propriile creaţii, ci şi despre spaţiile (literare) din care vin. În această ordine de idei, o să remarc cu satisfacţie că spaţiul ciudat-miraculos moldovenesc a stîrnit curiozitatea publicului. Mi s-au adresat din sală întrebări referitoare la Moldova şi la realitatea literară interriverană. Ulterior, au existat ecouri în presă în care prezenţa unui sol al Moldovei era remarcată. Un articol al unui critic new-yorkez se intitula From Moldova to Pakistan. Lansarea a culminat cu oferirea autografelor, iar ceea ce m-a uimit a fost faptul că s-au vîndut dintr-odată vreo 50 de volume. Am înţeles că lansările în America sînt un mijloc eficient de promovare a cărţilor. A fost plăcut să-l întîlnesc la lansare şi pe reprezentantul Ambasadei Moldovei la Washington, Dorin Panfil.

R. S.: Puteţi să menţionaţi cinci scriitori contemporani pe care îi îndrăgiţi?
I. C.: Asta e cea mai dificilă întrebare, fără doar şi poate. Sînt sute de scriitori contemporani care îmi plac foarte mult. Cum aş putea să aleg doar cinci? Dacă totuşi vreţi să fie numai cinci, să fie Victor Erofeev, Mario Vargas Llosa, Milan Kundera, Radu Aldulescu şi Vasile Gîrneţ.