Scriitorul israelian Mei Shalev ne-a vizitat cu două ocazii destul de apropiate ca dată: în octombrie la Festivalul Internațional de Literatură Timișoara și în mai, la Bookfest unde Israelul a fost țară invitată.

În discuția pe care am avut-o cu Mei Shalev a povestit foarte multe despre felul în care s-a născut primul său roman și best-seller, Roman rusesc, și despre mitologiile de familie imaginate sau cunoscute prin propria experiență.

Vă las să descoperiți puțin din fascinantul scriitor prin acestă discuție amicală și deschisă din partea lui.

Andreea Chebac: Romanul dumneavostră, Roman rusesc, este unul dintre cele mai bine vândute roamne ale tuturor timpurilor în Israel, ce înseamnă asta pentru dumneavoastră? Și mă gândesc și la partea economică...

Meir Shalev: Când câștigi bani de pe urma primului tău roman, așa cum mi s-a întâmplat mie, asta îți dă libertatea să scrii următoarele cărți. Eu am putut scrie cea de-a doua și a treia carte mult mai liber. Majoritatea cărților mele sunt best-sellere în Israel, dar cititorii în ebraică sunt un grup foarte restrâns, nu suntem o națiune mare, nu e ca în engleză sau germană, astfel, chiar dacă vinzi mult în Israel, uneori tot trebuie să faci și alte lucruri, să muncești în alte părți, ca să supraviețuiești. Eu încă scriu o rubrică săptămânală într-un ziar și țin cursuri la Universitate.

Dar a fost un sentiment plăcut că prima mea carte a avut succes pentru că aveam 40 de ani când am publicat-o și aproape că am scris-o din greșeală. Nu am plănuit niciodată să devin scriitor. Am studiat psihologia - care nu mi-a fost de niciun folos în literatură -, lucam pentru radio și TV și mă săturasem să fac asta. Și pentru că mereu am fost  un cititor împătimit și avem tradiția literară în familie - tatăl meu a fost poet, fratele lui a fost critic, verișoara mea, Zeruia, este de asemenea scriitoare, tată ei la fel - m-am gândit să încerc să scriu un roman, să văd cum iese.

AC: Să ne imaginăm că acest roman n-ar fi avut succes, ce ați fi  făcut atunci?

MS: Cred că aș fi simțit asta din timpul scriiturii pentru că am o experiență ca cititor. Mi-am oferit un an pentru a înțelege dacă voi putea scrie o carte sau nu. Nu un best-seller, dar o carte care stă pe propriile picioare. Am început să scriu Roman rusesc iar în mijlocul cărții, după un an, am simțit că e o carte, nu doar un fel de experiment. Nu știam că va fi un best-seller, dar știam că sunt satisfăcut  cu ce am făcut. Ăsta e singurul criteriu pe care îl poți avea ca artist: dacă ție îți place sau nu ce a ieșit,  dacă ramâne în picioare după standardele tale și dacă-ți spui că ăsta e maximumul pe care puteai să-l faci, ai dat tot ce era mai bun din tine. Eu am avut momente de disperare la început, dar când am ajuns la mijlocul cărții, am simțit că e o poveste, o carte, un roman.

AC: Tocmai ați vorbit despre munca dumneavoastră ca jurnalist și vreau să vă întreb, din experiența în domeniu, care este principala greșeală pe care o poate face un jurnalist în timpul unui interviu?
MS: Cred că cea mai gravă greșeală e aceea de a face interviuri cu oameni care nu te interesează. Trebuie să existe un soi de curiozitate când faci un interviu. Trebuie să fii curios despre persoana care stă în fața ta, chiar și despre lucruri care nu privesc tema interviului, cum ar fi unde locuiește, cine e prietena lui, are copii, cum arată. Atunci când persoana cealaltă te intrigă cumva. Pentru că aceasta este o situație nenaturală. De exemplu acum: noi nu ne cunoaștem, dar trebuie să vorbim despre ceva. Așa că dacă simți că cealaltă persoană nu te interesază, mai ales ca intervievator, cred că atunci se transformă într-un interviu prost.

AC: Să ne întoarcem la roman și la titlul lui: Roman rusesc. Am citit că se numește așa nu doar pentru că iubiti literatura rusescă, dar și pentru că v-a influențat scriitura.

MS: Da, sunt influențat de trei mari scriitori ruși: Bulgakov, Gogol și Nabukov. Dar titlul Roman rusesc a fost creat într-un mod foarte ciudat: terminasem cartea și nu aveam încă un titlu așa că i-am chemat pe trei dintre prietenii mei la o întâlnire și le-am spus povestea în 10 minute și apoi, pentru că sunt toți oameni inteligenți și creativi, le-am cerut să-mi dea un titlu pentru carte. Și au fost diverse variante: Sweet earth, sau ceva de genul, Earning sau Longing și al treila a spus „Longing nu e un titlu bun, sună ca un titlu de roman rusesc”. Și atunci mi-am dat seama: Asta e, am scris un roman rusesc!

Apoi am revenit asupra cărții și am inserat expresia roman rusesc în carte. Când bunicul naratorului se întâlnește iarăși cu dragostea lui din tinerete și se plimbă împreună pe câmp și unul dintre nepoți îi privește de la distantă și spune: „Uite-te la ei, arată exact ca un cuplu dintr-un roman rusesc.” Dar tocmai ți-am spus un secret, lumea nu știe partea asta.:)

AC: Dar dacă ați putea să alegeți unul dintre cei trei scriiitori ruși menționați mai devreme și să-i adresați o singură întrebare, care ar fi întrebarea și cui ar fi adresată?

MS: Am un răspuns foarte clar pentru întrebarea asta: l-aș întreba pe Gogol de ce a ars al doilea volum din „Suflete moarte”?

AC: Mi-ar plăcea să aflu răspunsul la întrebarea asta...

MS: Nabokov a scris biografia lui Gogol și are un răspuns. Nu sunt sigur că e răspunsul corect, e o bănuială. Dar el a spus că Gogol a fost dezamăgit de volumul doi din „Suflete moarte” pentru că a simțit că e prea religios, prea educațional și prea moralizator. Nabukov comentează că moralismul, educația distrug spiritul adevărat al artei. Un lucru cu care sunt complet de acord.

Dar eu cred că mai există o  posibilitate: Gogol a mers să viziteze Ierusalimul după ce a terminat de scris „Suflete moarte” și s-a întors bolnav psihic de ceea ce noi numim Sindromul Ierusalim.

AC: Există așa ceva?

MS: Da. Sindromul Ierusalim se întâmplă și astăzi oamenilor, de obicei creștinilor care vin in Ierusalim cu o motivație religioasă, pelerini, iar orașul îi înebunește. În spitalul de boli mintale din Ierualim în fiecare an avem astfel de pacienți care încep să vorbească ca Isus pe stradă, sau încearcă să distrugă o sinagogă sau o moschee sau devin deprimați. Gogol a făut depresie în Ierusalim. Și cred că orașuul l-a influențat într-un mod negativ, așa cum influențează pe toată lumea în Orientul Mijlociu. Poate că e o combinație de factori, poate Ierusalimul doar l-a împins puțin mai departe. Dar am sentimentul că vizita la Ierusalim are legătură cu asta.

AC: Romanul spune povestea unei familii, însă prin povești și amintiri de-a dreptul mitice. Care sunt mitologiile din propria dumneavoastră familie?

MS: Nu sunt neaparat mitice, dar avem niște povești foarte dramatice în familie pe care le folosesc și în cărțile mele. De exemplu, bunicul meu a fost căsătorit mai întâi cu sora bunicii mele. Când aceasta a murit el s-a căsătorit cu sora mai mică și asta a creat foarte multe tensiuni în familie. E ca povestea cu Racheel, Iacob și Lea din Biblie. Este o mare dramă care a afectat familia memei mele foarte mult și a fost ca o tumoare în trupul familiei, ca o rană deschisă care nu se vindecă.

Apoi, din partea tatălui: tatăl meu a fost fiul amantului bunicii mele de fapt, nu a bunicului meu. Când soțul ei a aflat asta, a luat-o pe sora tatălui meu, celălalt copil pe care îl aveau și care atunci avea 3-4 ani, a luat această fată, aproape a răpit-o și a plecat în America. Bunica mea nu și-a mai revăzut nicodată fata. Asta a fost rana din această paret a familiei. Ea este de altfel și bunica Zeruiei Shalev.

Așa că avem o familie dramatică, dar altfel, poveștile care au legătură cu familia sunt originea literaturii. Toate poveștile biblice din cartea Genezei sunt povești de familie: Abraham și Sara, Iacob și Rachel și Lia, Isac și Rebeca, aceștia sunt strămoșii noștri, dar sunt de asemenea povești despre familii, despre tensiuni între soți și copii.

AC: Vi s-a întâmplat vroadată să auziți oameni vorbind despre cartea dumneavoastră și să aveți sentimentul că nu au înțeles-o deloc?

MS: Uneori aud oameni înțelegând cartea într-un mod diferit de mine. Și au dreptul să o facă. Și chiar dacă simt că nu au înțeles deloc ce înțeleg eu din carte, nu spun asta. Pentru că eu cred că, din momentul în care cartea ajunge în librării, nu mai e a ta. De acum înainte fiecare cititor înțelege cartea într-un mod diferit în concordanță cu personalitatea lui, valorilor lui, trecutul lui, experiențele, speranțele, frustrările. Cartea este recreată atunci când este citită de către altcineva. Uneori e un  capitol pe care eu îl consider foarte trist, iar cititorul îmi va spune că a fost amuzant pentru el. Uneori eu cred că un anumit capitol e foarte bun și altcineva o să-mi spună că e plictisitor și a sărit peste el. Singurul lucru pe care nu-mi place să-l aud este atunci când cineva îmi spune că mi-a citit carea și s-a oprit la mijloc. Atunci îmi spun că ceva e în neregulă cu mine. E un lucru pe care și eu îl fac din când în când: citesc o carte și după un număr de pagini îmi dau seama că nu e pentru mine și mă opresc. Și cred că este dreptul meu să fac asta și de asemenea este dreptul altcuiva să facă asta cu cartea mea. Dar totuși e ceva care mă deranjează.

AC: Aveți strămoși est-europeni. Ce simțiți că ați moștenit de la ei?

MS: Cred că este umorul de sine al este-europenilor. Evreii din Estul Europei râdeau pe seama lor înșiși și a situației lor, a sărăciei lor. E un mod bun de  a fi în competiție cu viața. Nu găsești asta în Orientul Mijlociu, acolo toată lumea este foarte ușor de ofensat, mai ales dacă spui ceva despre religie sau ceva legat de onoarea famliei. Și bunicii mei și întreaga cultură a evreilor din Ucraina, Rusia, Polanda și România râdeau de ei înșiși. Întregul umor al lui Wodie Allen, de exemplu, de acolo vine, Seinfeld de asemenea. Uneori regăsesc asta și în mine însumi și când se întâmplă asta mă bucur.

Sursa Foto