Simona Antonescu

Darul lui Serafim

Colecţie: Proză

ISBN: 978-973-23-3137-8

Format: 130x200 mm

248 p.

Preţ: 26.95 lei

- fragment-

V.

Îi păru neobişnuit faptul că Serioja, în loc să deschidă larg porţile pentru ea, traversează curtea ca să iasă în drum, pe portiţa mică. Farurile aşezară pentru o clipă pe trupul lui două farfurioare de lumină, arătându-l îmbrăcat ca pentru plecare. Şoferul se opri în dreptul geamului Elizei şi ciocăni în el.

– Doamna Eliza, deschideţi vă rog, se auziră înăbuşite cuvintele lui.

– Serioja, ce înseamnă asta? Dă drumul porţilor căci suntem în mare grabă. Dă drumul porţilor şi apoi dă fuga şi fă bagajul lui Luca, căci trebuie să ne întoarcem neîntârziat la spital, îi explică Eliza, fără să coboare geamul, gesticulând pentru şoferul ameţit, cu un singur deget, deschiderea porţilor şi încropirea bagajului.

Serioja însă puse mâna pe portieră şi o deschise, cu o îndrăzneală ce nedumeri încă şi mai tare pe Eliza, care privea pe rând la şoferul din ploaie, la chipurile speriate de la fereastra bucătăriei şi la porţile care rămâneau închise. Prin portiera deschisă, cuvintele lui Serioja se auziră de data aceasta limpezi, dar mai neînţelese decât la cea dintâi rostire:

– Doamna Eliza, au telefonat de la spital. Copilul... Vă rog frumos să mergeţi pe bancheta din spate, lângă Matei, şi daţi-mi voie să conduc. Boje moi, boje moi! Fiţi înţelegătoare şi lăsaţi-mă să urc în automobil.

– Copilul? Luca?

Eliza îşi încleştă mâinile amândouă pe volan, ca şi cum ar fi putut astfel păstra în preajma ei realitatea aceasta în care vestea pe care o aducea Serioja încă nu căzuse în lume. Ploaia cădea liniştit pe cozorocul lui de lac.

– Deschide porţile, îi ceru ea pe un ton aspru, sever, cu dinţii încleştaţi dintr-o dată.

De l-ar fi putut convinge pe şoferul acesta rătăcit al lor să deschidă porţile, atunci ar fi putut forţa lucrurile să se petreacă aşa cum le plănuise: ar fi încropit la iuţeală un bagaj pentru Luca, s-ar fi întors la spital, ar fi ţinut băiatul de mână atunci când el ar fi ieşit din operaţie, i-ar fi vegheat somnul la căpătâi şi i-ar fi citit din Shakespeare atât de drag lui. Totul ar fi curs după planul dinainte stabilit. Nu trebuia decât să se arate mai tare decât Serioja, ce părea acum să se împotrivească tuturor acestora, să propună el – cum îndrăznea? – altă dezlegare zilei aceleia.

– Domnişorul Luca nu este bine deloc, îşi îndreptă Serioja umerii sub ploaia ce-l bătea cu indiferenţă. Nu este vreme, trebuie să ne întoarcem de îndată. Conduc eu, faceţi-mi loc, vă rog frumos, doamna Eliza, spuse Serioja şi deschise mai larg portiera, ca o invitaţie pentru Eliza să coboare.

Eliza însă i-o smuci din mână cu putere, şi portiera se trânti. Apăsă încuietoarea, blocând-o, şi îşi duse mâna la piept. Simţea că pe acolo, prin locul acela dintre sânii mici, sufletul său ar vrea să iasă şi să se piardă speriat, ca o pasăre zburătăcită din cuibul său de un vânător fără inimă. Apăsă pasărea la locul ei şi, din siguranţa automobilului, mai întrebă pe Serioja:

– De unde ştii?

– Au telefonat de la spital acum un sfert de ceas, doamna Eliza. Luca nu se trezeşte din anestezie. Este ceva cu inima lui. Doctorii tot încearcă să-l aducă în simţiri.

Serioja se opri, îşi adună puterile toate ca să poată isprăvi ce avea de spus apoi rosti întreaga povară pe o singură suflare:

– La sfârşitul operaţiei, inima lui s-a oprit.

Umerii lui Serioja căzură.

În Eliza Moruzi Slătineanu crescu furia cu o putere pe care nu o mai simţise niciodată.

În spate, pe Calea Victoriei, şirul nesfârşit de automobile cu farurile acum aprinse formau spinarea lucioasă a unui şarpe negru, umed. Răsuci scurt automobilul şi îşi făcu loc înapoi, în inima şarpelui ce vălurea alene pe şosea, potrivindu-se exact ca o piesă dintr-un puzzle. În oglinda retrovizoare, un Serioja mic alerga pe urmele ei, repezind în aer gesturi deznădăjduite din braţele ridicate.

Inima lui s-a oprit, rosti gândul ei cuvintele rar, pipăindu-le pe fiecare, apropiindu-se de ele încet, ca şi când s-ar fi temut să nu se ardă la dogoarea lor.

Le păstră pentru o clipă în faţa ochilor, desenate în aer cu benzi strălucitoare de lumină roşie, cum văzuse deasupra intrării Hotelului Majestic. Un gând ce părea strecurat mişeleşte până la ea propuse o imagine: ploaia pesemne că ar face să sfârâie literele de lumină roşie, prelingându-le ca pe nişte lacrimi de sânge pe parbriz, iar ea le-ar putea şterge definitiv cu o singură mişcare stânga-dreapta a ştergătoarelor.

Cel dintâi s-ar topi şi s-ar prelinge I-ul de la începutul INIMII.

Şi atunci, cu ajutorul ploii, ar putea lesne curăţa toată această neînţelegere, ar spăla de pe faţa zilei ce se isprăvea vestea primită de la Serioja, ca şi când nici nu ar fi vorbit vreodată cu el.

– Acum unde mergem, mamă? auzi din spate vocea băiatului, şi pentru început nu făcu decât să preia cuvintele şi să le repete încet în spatele frunţii sale, ca pe un cântec de leagăn menit să adoarmă teama.

„Unde mergem, unde mergem, acum unde mergem”, cântau rătăcite gândurile ei.

– Mamă? Mamă, unde mergem acum?

Glasul ridicat al lui Matei aduse în interiorul automobilului toate sunetele înserării. Claxoane, birjari şi tacâmurile de lăutari ale restaurantelor, ale căror cântece răzbăteau până în stradă atunci când uşile se deschideau pentru noi oaspeţi, toate năvăliră amestecate, întinând aerul parfumat până atunci numai de verbina şi bergamota de prin sticluţele Elizei.

Spitalul era în spate, se îndepărtau de el.

– Mergem la Serafim, să-i lăsăm câţiva bănuţi, spuse Eliza, măcar că buzele nu păreau a fi ale ei întrutotul. Facem un mic ocol. Trebuie să dăm ceva lui Serafim, pentru Luca.

Luca nu se trezeşte din anestezie, răsări un vers nou în mintea ei, la fel de amar ca şi primul, mai îngăduitor însă cu posibilele finaluri.

***

Romanul Darul lui Serafim leagă trei poveşti istorisite pe trei voci diferite, care introduc cititorul în atmosfera anilor nebuni ai jazzului, ai epocii în care se naşte viteza şi încep să moară vechile convenţii sociale, într-o Românie modernă, doar în aparenţă calmă şi prosperă.

Actori principali: Nicolae Malaxa, unul dintre cei mai mari industriaşi români din perioada interbelică, producătorul locomotivelor Malaxa, inginer talentat şi figură politică foarte controversată a acelor ani; o candidată la titlul de Miss România 1932, în concursul organizat de revista Realitatea ilustrată; o familie de aristocraţi bucureşteni, cu un destin tragic, şi toţi membrii săi strînşi în jurul celor doi băieţi de vârstă şcolară.

Ce au în comun toate aceste personaje?

Răspunsul îl ştie numai Serafim, bătrînul cerşetor cu puteri tainice care străjuieşte, în noaptea de Vovidenie a anului 1932, impunătoarea biserică a Amzei.