Titlu: Cât de mult o iubim pe Glenda
Autor: Julio Cortazar
Rating:
Editura: Polirom
Anul aparitiei: 2009
Traducere: Lavinia Similaru
Numar pagini: 224
ISBN: 978-973-46-1498-1

Curiozitatea mea în ceea ce priveşte scriitura lui Cortazar a sporit în momentul în care am citit că Gabriel Garci­a Marquez îşi dorea talentul pe care îl arată acesta în ceea ce scrie. De atunci, de la primele rânduri ale sale pe care le-am citit, mă conving cu fiecare povestire a sa pe care o parcurg că numele de Cortazar îl poartă nu numai un scriitor argentinian, ci şi o stare de spirit.

În universul căruia urmează să te prezinte, te afli invitat la porţile realului pentru ca peste câteva fraze să fii introdus într-un vârtej al fantasticului, plin de simboluri şi mistere. Acesta este cazul şi în ceea ce priveşte cele zece povestiri incluse în volumul Cât de mult o iubim pe Glenda.

În ceea ce priveşte numele prezent în titlu, trebuie să precizez că în povestirile lui Cortazar, acesta se referă pe rând la Glenda Garson şi la Glenda Jackson. Ca un revers în ceea ce priveşte implicarea hazardului în viaţa personajelor sale, întâmplarea a făcut ca, la un an după apariţia volumului de faţă, Glenda Jackson să joace în filmul "Hopscotch"("Şotron") în care trebuia să ajute un scriitor să termine romanul cu acelaşi nume. Uimit de coincidenţă, autorul publică scrisoarea "Sticlă aruncată în mare", pe care o adresează actriţei.

Dacă tonul pe care îl are faţă de Glenda Jackson este unul binevoitor, actriţa din a doua povestire, cea pe care o găsim aici, este obiectul unei obsesii sau, mai bine zis, generează un cult al perfecţiunii pentru un număr din fanii săi. Cum linia dintre fan şi fanatic este una foarte subţire, perfecţiunea Glendei Garson poate fi păstrată din punctul lor de vedere doar printr-un omor-răstignire. Simbolistica evocată aici este una foarte puternică, ce sigur va face o impresie celui care lecturează.

Restul povestirilor incluse în volum par a face un tur al tematicilor generale din proza de până atunci a autorului. "Orientarea pisicilor" sau "Poveste cu păianjeni Migala" te duc cu gîndul la "Axalot", la fel cum "Însemnări într-un carnet" aminteşte de subteranul fermecat pe care îl avem în "Manuscris găsit într-un buzunar".

Ca nimeni altul, în opinia mea, Cortazar reuşeşte să creeze atmosfere cât se poate de vii. Cuvintele sale au un lirism care evocă într-o clipă lumi alternative, în care nu poţi să te abţii să nu te cufunzi şi să trăieşti cu toată fiinţa întâmplările descrise. Ca un exemplu pentru măiestria cu care transpune trăirile pe hârtie, voi transcrie un fragment din "Inelul lui Moebius", care mi s-a părut poate cea mai intensă relatare din carte: "(...) simţea pentru prima oară, se simţea închisă şi limitată, cub în cub, în afara translucidului şi a vertiginosului, se aşternea ceva ca o durată, nu un înainte şi un după, ci un acum mai tangibil, un început al timpului redus la un prezent dens şi vădit, cub în timp. Dacă ar fi putut să aleagă ar fi preferat starea de cub fără să ştie de ce, poate pentru că în metamorfozele continue era singura condiţie în care nimic nu se schimba, ca şi cum acolo s-ar fi aflat între limitele date, în certitudinea unei cubicităţi constante, a unui prezent care insinua o prezenţă, aproape o tangibilitate, un prezent conţinând ceva ce poate era timpul să se ivească, poate un spaţiu imobil în care orice mişcare era trasată."

Dacă reuşeşte să povestească într-un mod intens-vizual, în antologia de faţă atacă în "Clonă" şi simţul auzului, transformând opt instrumente din "Ofranda muzicală" a lui Bach în opt personaje care rezonează unele cu altele în trăiri aproape muzicale.

Voi lăsa surpriza celorlalte titluri ("Tăieturi din ziare", "Tango la întoarcere", "Poveşti pe care mi le spun eu singur" şi "Graffiti") exclusiv cititorului, amintindu-i că fumul de tigară pe care îl pomeneşte de atâtea ori se poate cu uşurinţă transforma într-o cortină care desparte realitatea de ficţiune dar că, pentru a-l simţi pe Cortazar nu ai nevoie de altceva decât de ochi pentru a-l citi.

Aşa cum spunea Borges, nu ne aflăm în faţa unui autor ale cărui scrieri să poată fi relatate altora, deoarece în felul acesta s-ar pierde ceva esenţial. Aşadar, recomandarea mea se încheie aici: experienţa lumii sale trebuie să fie una personală, la care vă invit cu speranţa că va fi o lectură plăcută.

Scris de Silvia Grădinaru