Titlu: Șapte Octombrie
Autor: Vlad Zografi
Rating:
Editura: Humanitas
Anul aparitiei: 2018
Numar pagini: 376
ISBN: 978-973-50-6259-0

Cel mai amuzant roman citit în ultima vreme. Surprinzător, un roman greu, încărcat de înțelesuri, cu personaje care mai de care mai trăsnite și cu un limbaj luxuriant, bogat și alambicat, în care lucrurile se desfășoară pe repede înainte și-n care ai timp să răsufli abia când personajul principal se așază la taclale, în pat, cu iubita de la momentul respectiv, prilej de ample introspecții și rememorări ale unor întâmplări petrecute cu muuultă vreme în urmă.

Avem un protagonist fără nume, poet neînțeles decât de colegii săi de breaslă, poeți și ei cu mai mult sau mai puțin succes de critică și public, alături de care pierde vremea la o bombă de terasă (căreia toți îi spun, în secret, Porcăria) pentru a râde pe seama altor colegi de breaslă, care nu fac parte din cercul lor, deși nici ei înșiși nu sunt mai breji. Toți au povești de viață nu extraordinar de interesante, cu excepția eroului principal și a unui individ pe nume Bazavan, la care voi reveni ceva mai târziu.

Povestea începe, simplu, cu un asasinat. Mai precis, cu moartea poetului-personaj principal. După ce vede statuia lui Vasile Lascăr cu o muză la picioare, pe care scrie, criptic: „Vroesc să fac din administrație o a doua magistratură”, poetul nostru cel neînsemnat își stabilește ca țel suprem în viață să aibă parte și el de o statuie asemănătoare. Și pleacă în căutarea muzei. Numai că a sa căutare e curmată brusc, în tramvai, când sare în apărarea unei dudui agresate verbal de doi hăndrălăi coate-goale golani și așa mai departe, iar unul dintre ei scoate cuțitul și îl înjunghie mortal pe eroul nostru principal.

Cât sângerează de moarte, în ambulanță, prin fața ochilor îi trec o seamă de întâmplări care mai de care mai bizare, mai comice sau mai amare, căci, deh, e grea viața de artist neînțeles de nimeni și se știe foarte bine cât de greu o duc artiștii la noi în țară. Facem cunoștință cu pleiada de femei care i-au trecut prin pat (am stat și m-am crucit câte au fost, dat fiind caracterul, eufemistic vorbind, dificil al personajului principal), cum le-a cucerit și cum le-a pierdut (pe unele, în defavoarea lui Bazavan, a cărui pasiune era să-și cântărească și măsoare cuceririle în baia lui sordidă și plină de mucegai), dar și multitudinea de slujbe încercate de-a lungul vremii.

Iar acestea ar fi, în ordine: maistru-ștanțator de portofele la Cooperativa Arta Aplicată, scriitor mărunt la o revistă, paznic de noapte la un ONG, apoi, simțind nevoia unei schimbări, se face controlor RATB, meserie ingrată și umilitoare, dar care-i dă ocazia să se răzbune pe cel care l-a dat afară de la revistă, arzându-i o amendă pe deplin meritată, vânzător la magazinul din colț, apoi e racolat de o rețea de damblagii ce-și făcuseră sălaș într-o văgăuna subterană căreia îi spuneau Peștera, populată de specimene (Sava, Tase, Maimuță, Gioni Mântuială, Lapte, Herpes, Avion, Sile Berechet, damele Voichița, Marcela Curdefier și Cati Smardoaica) care mai de care mai dubioase și mai primejdioase, cu povești de viață pentru care ar mai fi fost nevoie de un volum. Aici începe marea aventură a eroului nostru, căci se transformă și el într-un mic traficant de ocazie și ajunge să adopte un stil de viață luxos, cum nu-i fusese dat să aibă de-a lungul celei mai bine de o jumătate de secol de viață de când făcea umbră pământului.

Numai că toate lucrurile frumoase au și un sfârșit, așa că șirul meseriilor umilitoare se continuă cu sarcina de-a vinde ziare și reviste lucioase prin trenuri, alături de surdo-muții care au ridicat la rang de artă această meserie.

Povestea pendulează între trecutul din perioada comunistă, cu bunele și relele sale (șapte octombrie a fost ziua națională a RDG-ului, prilej de rememorări peste rememorări nostalgice de pe vremea când se petrecea singura incursiune peste hotare a protagonistului poveștii noastre), și prezentul postrevoluţionar, cu mai mult relele sale, când poetul cel neînțeles continuă să nu izbutească să se adapteze, să-și găsească un loc al său, o iubită care să-l înțeleagă și să-i accepte bizareriile și nenumăratele defecte.

Până într-o zi, când, într-o librărie, dă peste o femeie care comitea cea mai oribilă crimă: rupea paginile de final ale romanelor expuse pe rafturi. Și gata, și-a întâlnit aleasa, pe Vera. A dat peste cineva la fel de trăsnit ca el, care-l va înțelege și îl va susține de aici înainte, sufletul pereche pe care l-a căutat toată viața.

Sub forma unor întâmplări bizare și amuzante, povestea este de fapt o amară meditație, în viziunea cruntă a lui Vlad Zografi, asupra condiției artistului român în general și a scriitorului în particular: bizar, neînțeles de nimeni, dornic să scrie cât mai năstrușnic, cât mai criptic, cât mai greu de înțeles, fără ca cineva să-l aprecieze pentru genialitatea sa de neegalat, fără a vrea să aibă un public numeros, ci, simplu, unul care știe să aprecieze geniul care a coborât printre oameni.

Vă las cu un citat spumos și v-am spus povestea așa:

„Dintre prietenele Verei, numai Minodora mă privea cu antipatie. Cum, necum, găsise volumul meu premiat din greșeală, îmi citise poeziile și i-a spus Verei că sunt dezgustătoare, opera unui psihopat care ar trebui închis de urgență la balamuc sau la pușcărie. Chestia asta m-a interesat, am pus-o pe Vera de nenumărate ori să-mi repete exact cuvânt cu cuvânt, fiindcă variantele ei fluctuau, uneori mai eram și dement, onanist macabru, paranoic, târâtură, maniaco-depresiv, schizofrenic, rușinea literaturii române, obsedat sexual, imbecil, monstru incurabil, satanist, pericol pentru societate, criminal potențial sau de-a dreptul criminal, iar poeziile mele erau abjecții, gunoaie, vome tipărite, înjurături goale de conținut (aici mi-a plăcut!), blasfemii, bâlbe penibile ― or, eu sunt foarte atent la cuvinte...”