0
Autor: Juan Marsé
Rating:
Editura: Polirom
Anul apariţiei: 2003
Traducător: Mihai Cantuniari
398 pagini
ISBN:973-681-399-1
(ediţia în limba engleză)

Blocada tramvaielor

Ucenicind încă din copilărie - de voie sau de nevoie, dar cu ochii bine deschişi la secretele meseriei - într-un atelier foto care onora nunţi sărăcăcioase şi botezuri, la numai 20 de ani, David promitea deja să ajungă un mare reporter-fotograf - în căutarea imaginii "adevărului gol şi simplu", fără încadrări pedante şi elaborate. "Și aşa şi este, am poza în mână: cu o lumină spectrală dinapoia geamurilor, puţin strâmb şi ca o piază rea, tramvaiul vine peste tine cotind pe şine sub o cortină de apă, învăluit ca o aură zbârlită şi împrejmuit de mulţimea indiferentă şi plouată, o mare de capete care se agită în jurul lui ignorându-l, oameni încovoiaţi de străşnicia vremii, unii protejându-se cu umbrele, alţii cu ziare, cei mai mulţi cu nimic. Ai zice că tramvaiul luminat din mijlocul mulţimii este o apariţie fantomatică iscată din măruntaiele aversei."

Se întâmplă ca aceasta să fie fotografia veţii lui de artist nesortit de astre. Un instantaneu care capătă neaşteptate valenţe de dizidenţă politică în Spania dictaturii franchiste: un tramvai, circulând fără pasageri prin Barcelona înecată de o ploaie nemiloasă. Suntem în 1951, locuitorii oraşului protestau tăcut (dar gata oricând să erupă cu violenţă), boicotând compania de transport public din pricina scumpirii biletelor de călătorie în plină criză economică.

Înapoi în timp, în urmă cu doar şase ani, întâlnim un David puber, ţinându-se numai de măscări, colecţionând în neştire cozi de şopârlă - "leac universal" pentru toate bolile, inclusiv pentru hemoroizii bunului său prieten, Paulino. David - refuzând să mai crească, deşi i se tot cere asta, imperios, din toate părţile, jucând timid impostura până şi-n privinţa propriei sexualităţi. Îşi alimentează imaginaţia şi nevoia de fantastic, memorând şi folosind în mizera sa existenţă replici din cărţi, din filme ieftine sau desprinzând cu neegalat talent poveşti fabuloase din fotografiile (de familie sau tăieturi din reviste) lipite pe pereţii casei părinteşti. David cel efeminat, cârlionţat, scurgându-i-se ochii după rufăria intimă, întinsă la soare pe-o tufă de grozamă de blonda cu piele măslinie: fata din vecini. De nerecunoscut, pe urmă, aşa, travestit în straie de fetiţă, cu gleznele sale fine şi pulpele bronzate, vizitându-şi bunica senilă la azil în chip de misterioasă Amanda (o ultimă nălucire a bătrânei, cu puţin înaintea morţii), pentru a-i face un ultim hatâr, dar şi pentru a atrage atenţia femeii, care se obstina să nu-l învrednicească nici măcar cu o privire, când mergea să vadă de ea, însoţit de maică-sa.

Recuperarea tatălui absent

"- Întotdeauna i-a plăcut să se deghizeze, dacă la asta vă referiţi. Și mie-mi plăcea la nebunie când eram tânără", îl apără mama sa. "Fiul meu, când va fi mare, va fi artist. Or artiştii, după cum ştiţi, sunt mai altfel decât noi, fac lucruri ciudate." Până la urmă, am adăuga noi în "apărarea" incertului plod: de ce alte mijloace îi poate trăsni în cap unui copil să (ab)uzeze pentru a-şi suplini (a-şi uita?) într-un fel tatăl mereu absent (care nici nu-i dorise venirea pe lume) şi pentru a prezerva, anxios, numai pentru sine, dragostea mamei, dacă nu de: inventivitate, spirit ludic (ca să nu zic regres în infantilism), de-o mitomanie de largă inspiraţie, de impostură sau, la rigoare, de ambiguitatea sexuală?

Juan Marsé lasă depănarea poveştii Cozilor de şopârlă în seama unui copil nenăscut, "fără prea mare poftă de a-mi croi drum spre sângeroasa splendoare a lumii acesteia." Din pântecele mamei, "un fetus foarte flecar" narează chiar şi de la distanţă, deocamdată plutind iresponsabil în placentă, însă sufleteşte implicat în desfăşurarea evenimentelor, nenumăratele năzbâtii serioase ale fratelui mai mare - David, pendularea lui ameţitoare între tangibil şi neverosimil. Acesta din urmă, în căutare de modele masculine puternice, dar, în aceeaşi măsură, setos de originalitate, "rivalizează" cu trei bărbaţi care, în momente temporale destul de distincte, îşi dispută favorurile tinerei, atrăgătoarei şi impertinent de roşcatei sale mame.

1. Tatăl, Victor Bartra - un fost militant de antifascist, vânat de poliţie, fugar şi cam beţiv, care rătăceşte prin lumea fantazată de fiul său cu nădragii rupţi şi cu o fesă ruşinos despicată de-un ciob de sticlă, pe când o ştergea de sub nasul sticleţilor; jalnic erou, vărsându-şi "generos curul pentru un viitor mai bun şi pentru victoria idealurilor noastre". 2. Un pilot britanic (posterul lui, la loc de cinste în camera băiatului), refugiat din calea naziştilor - între el şi Roşcată, înţelegem, avusese loc un coup de foudre stângaci mascat, dar împărtăşit, în scurtul răstimp cât aviatorul fusese găzduit (ascuns) de familia Bartra. 3. Chipeşul poliţist - coborât, ai zice, din benzile desenate americane -, însărcinat cu supravegherea casei proscrisului Bartra, cade şi el în mrejele, totuşi, neîntinse, neintenţionate, ale irezistibilei Roşcate.

"Fortis imaginatio generat casum"*

Familia lui David şi a nenăscutului său frate locuieşte cu chirie în câteva odăiţe dintr-o, odinioară, măreaţă vilă a unui orelist, la periferia Barcelonei. Vila e situată pe buza unui, odinoară, tumultuos torent, care a lăsat în urma lui o râpă ramolită, înfundată cu gunoaie menajere şi stârvuri. Capul familiei, odinioară un erou, lipseşte de acasă de luni de zile, bănuit a-şi fi refăcut altundeva viaţa de alcoolic şi muieratic, aşa cum dăduse unele semne încă din timpul vârstei de aur a relaţiei sale cu focoasa-i soţie. Spania întreagă e obligată să se hrănească din născociri, din amintirea gloriei sale de... odinioară. Oamenii ei îşi trăiesc acum pitiţi viaţa.

Fantastica viaţă interioară a lui David se ţese, scurtă, tristă şi febrilă, între cele trei "borne", aparţinând de o realitate imprevizibilă: labirinticul său cămin de împrumut, torentul secat şi cinematograful cu filme peticite. Un decor, prin ruina şi inconsistenţa lui, cum nu se putea mai potrivit pentru infinite fabulaţii. Plăsmuirile minţii îndulcesc, vremelnic, penuria şi sentimentul apăsător al regresului, umplu himeric stomacul, mint nevoile şi fac să pară surmontabile slăbiciunile. Aceasta, însă, câtă vreme injecţiile cu fabulos sunt atent dozate. Altfel, parafrazând un pic ceea ce spune proverbul latin*: o imaginaţie stăruitoare se poate revărsa în real, alterându-l. Veţi vedea în ce mod, în carte.

În cea mai mare parte a romanului Cozi de şopârlă nu vom identifica hotare bine definite între realitate şi închipuire. Iar trecerea epică de la una la cealaltă este realizată în stilul marii literaturi. Cartea ar fi putut foarte bine să fi fost "despre nimic" şi tot m-aş fi declarat copleşit de nivelul compoziţiei, de poezia pură şi brutală ce răzbate din unele pagini, de rezonanţele limbii originale, păstrate, parcă, intacte în limba română!

"Nu ştiu ce fel de însorită îndurare cade peste torent şi peste vocile fără trup care răsună aici. În coturile întunecoase ale fostelor vâltori de ape, unele pietroaie acoperite de muşchi par nişte sipete. Cu ifosele şi vicleşugurile sale de râu, deşi nu mai poate arăta altceva decât malurile difuze şi albia uscată cine mai ştie de când, torentul simulează un vuiet de ape iuţi şi răguşite, îndărătnicindu-se încă să se manifeste şi să care cu ele orice gunoi care tot ar zăcea dosit prin vreun cotlon, orice lucru nelalocul lui, aruncat, dispreţuit, nefolositor, precum sângele rebel ce putrezeşte în curul tatei."

Scris de Cristian Sîrb