bookblog.ro

Dac-aș fi pentru o zi… la putere. O poveste gender-bender „din viitor”

Scris de • 21 September 2020 • in categoria

Titlu: Puterea
Autor:
Rating:
Editura:
Anul aparitiei: 2018
Traducere:
Numar pagini: 432
ISBN: 978-606-94493-8-7

Coloană sonoră recomandată: Beyoncé - Run the World (Girls)

Am citit „Puterea” aproape imediat după apariția traducerii pe piața românească – a fost una dintre noutățile lansate la ediția 2018 a târgului de carte Bookfest (cumva, exprimarea mă face să mă gândesc la naratoarea dintr-un serial post-apocaliptic, care povestește despre cum erau lucrurile cândva; îmi păstrez însă optimismul și sper să fie doar un simptom al incertitudinii timpurilor, și mai sper ca anul viitor, pe vremea asta, să putem schimba impresii despre cum arăta standul editurii Storia Books la ultimul târg). Am recitit-o însă recent, înainte să moderez un club de carte despre ea, și mi s-a părut deconcertantă, la fel ca prima dată.

Sursa: Storia Books

Sursa: Storia Books

 „Puterea nu oferă neapărat cel mai bun principiu de organizare cu care să-l înlocuim pe cel actual... În schimb, descrie cu curaj consecințele cele mai violente ale unei mișcări care caută puterea de dragul puterii în loc să o chestioneze: dacă feminismul devine un mijloc de dominație, înseamnă că și-a pierdut busola.

Este afirmația lui Bridget Read de la Vogue și mi se pare cea mai echidistantă dintre toate pe care le-am citit sau ascultat. Firește, printre cei care aduc laude sau se declară uluiți de impactul cărții se numără voci mult mai puternice, sau cel puțin mai cunoscute – cum ar fi Margaret Atwood sau fostul președinte al SUA, Barack Obama. Aș spune, totuși, că amândoi au fost, mai degrabă, îndemnați de rațiuni personale: Atwood este mentorul recunoscut al lui Alderman (iar influențele ei stilistice și chiar de construcție sunt atât de ușor identificabile în Puterea, dacă ați citit Atwood!), iar Obama avea o agendă politică pro-egalitate de gen de susținut (departe de mine gândul de a susține că nu simte/gândește așa, însă deh, pentru o carte atât de politică era necesară o declarație asezonată).

Despre ce este vorba, de fapt, în romanul lui Naomi Alderman? Răspunsul îl aflăm chiar din titlu: tema centrală este, într-adevăr, puterea. Iar direcția în care mi se pare că „bate” autoarea este că, indiferent în mâinile cui ar ajunge acest cocktail de senzație, oportunitate și responsabilitate, se va transforma într-un Cocktail Molotov. De altfel, nu este nicidecum o teorie nouă; cunoaștem cu toții conceptul potrivit căruia, odată ajunși „la putere”, conducătorii, că sunt ei politicieni sau directori de firmă, ajung să procedeze exact ca predecesorii lor – sau cel puțin aproape la fel. Ce face Alderman este să confere un gen clar acestor conducători, care devin conducătoarepoliticienedirectoare & toate celelalte forme feminine ale termenilor, demonstrând că, în final, nu genul face omul.

Unul dintre cele mai atractive aspecte structurale ale romanului este timpul. Evenimentele consemnate se petrec în prezentul nostru (secolul XXI), însă acest prezent este trecutul cronicarului și al celor cărora li se adresează. Civilizația matriarhală din centrul intrigii este la mii de ani distanță în viitor, iar tot ce avem noi acum în materie de tehnologie sau de conduită a fost de mult clasificat drept rudimentar și chiar barbar. În prezentul-trecut, femeile tinere, mai ales adolescentele, capătă brusc abilitatea de a „electrocuta” o altă persoană. Abilitatea se răspândește cu o viteză de necontrolat, și se descoperă foarte repede că poate fi folosită pentru a tortura și chiar a ucide.

Sursa: The Guardian

Sursa: The Guardian

O altă parte care mi-a plăcut mult a fost realismul situațiilor. Personajele centrale evoluează în paralel, însă în zone diferite atât geografic, cât și cultural. Câteva dintre ele provin din medii abuzive sau în care hărțuirea și atacurile verbale/fizice sunt la ordinea zilei. Răspândirea geografică, în ciuda noțiunilor geo-politice vagi ale autoarei (în special privind Republica Moldova!), conferă credibilitate și relevanță. Singurul bărbat al cărui parcurs îl putem urmări și ca punct de vedere este un jurnalist pe nume Tunde, care înregistrează primul clip video al unei tinere folosindu-se de nou-descoperita putere în Nigeria. Dacă la început urmărește senzaționalul, ajunge să fie cel care prezintă mărturii despre felul în care noul regim dominator feminin pare să repete greșelile abuzatorilor anteriori.

Aș prefera să nu insist asupra părților cu care nu am rezonat. Le-am enumerat, pe scurt, la Minusuri, și nu se referă nici pe departe la opiniile mele subiective, ci mai degrabă la stil și construcție. În timpul discuției pretextate de clubul pomenit, spre exemplu, am discutat despre lipsa de consistență a personajelor și despre finalul oarecum incert (ambele trăsături, de altfel, caracteristice și lui Atwood – ca idee). S-a argumentat că, de fapt, femeile nu ar fi niciodată capabile să ajungă în postura de agresoare și nici să acționeze cu violență extremă, în special ca urmare a unui „instinct matern” inerent. Am ținut să contrazic ideea și o voi contrazice și aici, ca să „fie consemnat”: nu toate femeile au instinct matern, nu toate femeile își doresc să fie mame și cu siguranță reacțiile sau acțiunile violente nu sunt o alegere care să fie determinată de gen. Cred că într-acolo se îndreaptă și Alderman, cu această carte, spre ideea că violența privită ca un apanaj masculin este un concept eronat, și că genul este departe de a determina conduite și cu atât mai puțin nu poate prezice reacțiile în fața situațiilor neprevăzute.

În final, aș avea câteva recomandări pe care vă invit să le luați în considerare:

-Pe Bridget Read o găsiți în Vogue sau în New York Magazine.

-„Puterea” nu este debutul literar al lui Naomi Alderman. „Nesupunere” este

-Recomand cu toată căldura colecția Storia Plus; cărțile care o alcătuiesc sunt acum la 20% reducere pe site-ul editurii și mi se pare că nu sunteți suficienți cei care știu despre ea și vă puteți bucura de cărțile care o alcătuiesc.

  • Plusuri

    Curge fără oprire și fără hopuri, singurele piedici fiind generate, eventual, de revolta personală sau de exclamațiile de surpriză. Are cap și coadă, are consistență narativă și a fost (cât de cât) documentată. Generează discuții fără sfârșit, poate fi folosită oricând drept combustibil pentru o conversație isteață între prieteni.

  • Minusuri

    Personajele sunt inconsistente și este dificil de identificat o protagonistă/un protagonist cu suficientă... putere ca să rămână în sufletul cititorului. Cel puțin mie mi-a fost greu să relaționez sau să mă identific. Sfârșitul este atwoodian, pentru cei care au citit din opera faimoasei canadience; pentru cei care nu au citit-o încă, vă rog chiar! și vă explică că are hiba de a „sufoca” finalurile grozave și de a ne lăsa cu mai multe întrebări decât aveam la început.

  • Recomandari

    Această carte NU ESTE Young Adult. A se trata ca atare, așadar cu multă seriozitate, cu o doză de îngăduință și cu argumentele la purtător/-oare.

Categorie: | Autor: | Editura:



Acest articol are 1 COMENTARIU. Spune-ti parerea!

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Citeste si

  • Camera intunecata

Copyright ©2011 Bookblog.ro