0Autor: Orson Scott Card
357 pagini
Editura: Tor Books
Publicat prima dată în 1985
ISBN: 0-312-93208-1

Dincolo de premiile câştigate, de recunoaşterea internaţională şi grupurile de fani care îşi apără cu ardoare romanul favorit, Jocul lui Ender se cere a fi descoperit de fiecare persoană în parte, căci niciodată nu se va obţine aceeaşi viziune asupra cărţii venită de la două persoane diferite.

Etichetarea romanului ca "SF" nu-i face cel mai mare bine, cel puţin la noi în ţară. De câte ori nu aţi auzit pe cineva refuzând o recomandare pe motiv că este etichetată ca aparţinând unui gen sau altuia? Sigur, va exista şi o altă categorie, oarecum confuză, a celor care "nu citesc SF, dar le-a plăcut acest roman".

Nu o să insist asupra poveştii din două motive: cei care l-au citit cunosc deja firul epic şi informaţia s-ar dovedi redundantă, iar cei care nu au citit încă romanul fie au fugit deja în altă parte la vederea etichetei, fie vor pune mâna pe carte independent de citirea unei recenzii sau a alteia. Înainte de a pune mâna pe ea, trebuie să va spun că "Jocul lui Ender" este o carte pentru copii în măsura în care "Colţ Alb" este o carte pentru câini.

Ender este un personaj dificil, iar comportamentul şi acţiunile sale lasă loc unor interpretări multiple. Nu statutul de copil este cel care atrage simpatia cititorului pentru protagonist, ci deciziile pe care le ia acesta, soluţiile pe care le găseşte de fiecare dată când o situaţie nouă îl solicită, decizii şi situaţii a căror complexitate poate inhiba cititorul de multe ori la gândul că totuşi un copil este cel care gândeşte atât de inteligent. Este destul de greşită această viziune, deoarece Ender nu este la urma urmei un copil obişnuit, fiind înzestrat cu toate calităţile necesare unui lider militar (chiar şi faptul că este de cele mai multe ori cel mai scund dintre colegii săi poate fi o aluzie la mari comandanţi precum Napoleon).

S-a discutat intens pe tema evoluţiei lui Ender şi a misiunii sale. Acesta este un soi de victimă contextuală, toate elementele din universul său lucrează pentru a-l conduce către confruntarea finală cu armata gândacilor: la şcoala de luptă totul este organizat pentru a-l modela conform standardelor dorite, iar, într-un final, când Ender ia decizia să renunţe, singura persoană din universul lui care îl poate influenţa cu adevărat (sora sa, Valentine) îl trădează folosindu-se de puterea ei pentru a-l repune pe drumul care i-a fost trasat. Unii ar numi asta destin. Aş compara situaţia lui Ender cu cea a "copiilor lui Jules Verne" din "2 ani de vacanţă"™ şi "Căpitan la 15 ani". În ambele cazuri, personajele sunt puse în situaţii extreme, condiţii vitrege care îi transformă, primând instinctul de supravieţuire care dezvăluie resurse nebănuite în orice persoană.

Toţi au de ales: pot să sfârşească într-un mod mai mult sau mai puţin plăcut, sau pot să dea tot ce au (şi inclusiv, ceea ce nu credeau că au: caracterul necesar depăşirii unor situaţii complicate prin acţiuni mai mult sau mai puţin morale). Decizia se ia tacit, iar de aici încolo nu mai există drum de întoarcere. Toţi se adaptează în mediul în care au ajuns.  Desigur, în cazul copiilor lui Verne, responsabilitatea nu este atât de mare ca aceea care cade pe umerii lui Ender, soarta unor persoane sau grupuri de persaone în comparatie cu soarta întregii omeniri. Aş îndrăzni totuşi să evoc un citat al lui Iosif Stalin: "Moartea unei persoane este o tragedie, moartea câtorva mii este statistica".  Ender este cel care condamnă la moarte o specie întreagă, pe lângă proprii semeni. Totuşi, contextul în care a fost pus nu îl duce într-un punct mort, ci rolul i se schimbă. Prin moarte, dă viaţă posibilităţii de comunicare între cele două specii, iar destinul militar îl transformă în Mesia, căci misiunea lui nu se sfârşeşte odată cu terminarea bătăliei, ci suferă doar o transformare, el fiind în acest context elementul catalizator.

Readuc în discuţie şi Școala de Luptă, unde se poate aplica proverbul românesc "nu vezi pădurea de copaci", fiindcă cea mai mare parte a celor prezenţi în Școala de Luptă îşi pierd drumul pe parcurs, uită pentru ce se pregătesc de fapt. Pentru ei devin mai importante victoriile la antrenamente şi clasamentele decât lucrul pentru care au fost aduşi la Școala de Luptă. Succesele pe termen scurt devin esenţiale pentru ei, eşecul fiind considerat dureros, uitând scopul şi motivele tuturor acţiunilor pe care le întreprind - salvarea omenirii. Personal, mi se pare în continuare o aluzie valabilă pentru viaţa de la începutul mileniului trei.

Conflictul cauzat de imposibilitatea comunicării între două specii diferite poate fi considerat o metaforă pentru nenumăratele războaie care au avut loc pe Terra, din motive mai mult sau mai puţin întemeiate.

Atât Ender cat şi ceilalţi copii de la Școala de Luptă lasă de cele mai multe ori impresia unor persoane reci, calculate, aduse aproape de dezumanizare şi concentrate doar pe datoriile militare. În realitate, chiar şi Ender manifestă de multe ori dorul de casă (de sora sa în special) şi nu este singurul. Aceste sentimente sunt ţinute sub control datorită organizării de la Școala de Luptă, copiii fiind puşi mereu în situatii noi, tinuţi sub un orar strict astfel încât sunt mereu ocupaţi, iar atenţia le este distrasă până când sentimentele faţă de casă şi familie se diluează incet.

Desigur, anii scurşi de la lansarea cărţii ar putea constitui o problemă pentru cei care o descoperă doar acum: multe din elementele sale au fost folosite şi refolosite atât în literatură cât şi în cinematografie: de la rasa extraterestră insectoidă la conflictul joc/realitate în calitate de element central al naraţiunii, astfel încat unele elemente ar putea lăsa impresia că sunt uzate.

Finalul cărţii lasă loc unor nenumărate continuări, lucru de care autorul a profitat din plin. Dovada stă Saga Umbrelor sau celelalte volume din această serie.

de Ioan Claudiu Todoran