Titlu: Nesupunere
Autor: Naomi Alderman
Rating:
Editura: Storia Books
Anul aparitiei: 2019
Traducere: Alina Marc Ciulacu
Numar pagini: 288
ISBN: 978-606-9072-04-2

În octombrie 2020, Nesupunere era cartea aleasă pentru discuțiile de la Storia Book Quest, un club de carte online pe care îl organizez cu sprijinul editurii. Cu toate că este cartea cu care autoarea, Naomi Alderman, a debutat, noi o citeam doar după cea care i-a adus recunoaștere pe plan global (Puterea/The Power). Îmi amintesc că ne-a uimit faptul că Nesupunere a fost primul ei roman, pentru că, din multe puncte de vedere – mai ales al construcției și respectării regulilor – este mult mai calculat și mai migălos decât Puterea.

„(...) adevărata uimire constă în capacitatea lui Alderman de a gândi original. Nimic nu e așa cum s-ar aștepta o minte comodă”, afirmă The Times, citat pe coperta cărții. Sunt doar parțial de acord, dar poate și pentru că romanul abordează teme care-mi sunt, în mare parte, familiare. Elementul de noutate îl reprezintă, într-adevăr, comunitatea. În fond, este deja unanim acceptat că să propui idei complet noi este imposibil. Ce poți să faci este să le răscroiești pentru a se potrivi scopului și/sau publicului tău, iar asta-i iese de minune lui Alderman. Una dintre concluziile din urma clubului nostru a fost și că „școala” transpare în tot ce scrie ea; de altfel, se declară inspirată de multe surse deja intrate într-un „canon” al literaturii tip melting pot.

Nesupunere este o poveste despre un băiat și două fete, dar nu cum ne-am aștepta. Este și o poveste despre limite și bariere. Despre acceptare, integrare și apartenență. Dincolo de componenta sentimentală, cea emoțională mi s-a părut mult mai prezentă. Acest așa-zis triunghi (de altfel, doar conceptual) pe care l-au enunțat unii critici nu-l văd drept central. În schimb, reacțiile la oameni și la reguli sunt reflectate excelent.

Ronit are 32 de ani și a crescut într-o comunitate de evrei ortodocși din Hendon (nord-vestul Londrei). Lucrează acum în Manhattan, la o firmă de succes, dar revine acasă în urma decesului lui Rav Krushka, rabinul, un om care s-a bucurat de un respect enorm. Esti este prietena ei din copilărie, care nu a plecat din comunitate, deși aceasta o tolerează cu greu. „Băiatul” este soțul ei, Dovid, care urmează să preia atribuțiile rabinului, dar nu își dorește.

Ce spuneam? O rețetă clasică: întoarcerea fiicei rătăcitoare, pentru care nu se taie vițelul cel gras și nu se organizează festivități care țin zile în șir. Care se întoarce pentru a-și înfrunta demonii; sau pentru a-și pune întrebările pe care le evitase până atunci. Ce diferă? Comunitatea. „,Comentariul lui Alderman despre iudaismul ortodox în secolul 21 este incitant și lămuritor, iar ea este înzestrată cu comicul necesar pentru a-l asasina din interior cu compasiune”, afirmă The Telegraph, tot pe coperta cărții.

Dar...

Da. Chiar și aici avem un „dar”. Dacă pentru mine, care am privit orice referință la tradițiile, limba sau cultura evreilor cu fascinație și un interes nedisimulat, descrierile „din interior” își îndeplinesc scopul, cunoscătorii au cam strâmbat din nas. Am citit critici, ce-i drept foarte avizate, ale altor persoane din comunitate, care cunosc toate referințele, care afirmă că Alderman ar fi folosit în exces termeni desueți, doar pentru a marca elementele culturale, sau că singurul merit al narațiunii sale ar fi exact acesta: alegerea unui context nefamiliar multora, și deci interesant și de succes.

Revenind, din perspectivă neavizată, a cititoarei care nu are idei concrete despre ritualuri, despre reguli și despre alte structuri interne comunității de evrei ortodocși din Hendon, povestea funcționează tocmai datorită lor. „Am citit cartea Chitrei Banerjee Divakaruni, The Mistress of Spices, și am fost entuziasmată de felul în care folosește ea cuvinte pe care eu nu le cunoșteam, și de faptul că nu am simțit nevoia să mi le explice”, spune Alderman într-un editorial pentru The Guardian (traducere proprie). „Am început să mă gândesc că aș putea scrie în limba lumii frum, că aș putea folosi cuvinte precum frum, și totuși să am încredere că mă vor însoți cititorii în această călătorie chiar dacă nu pricep fiecare cuvânt. Am ales bine.”

Pentru context, autoarea descrie termenul „frum” ca reprezentând „evreii care respectă regulile, consumă doar mâncare cușer și țin tradiția Sabatului”. Mai mult, pot să vă spun că întregul roman se bazează, în parte, pe experiența proprie: după atacul terorist asupra Turnurilor Gemene, din 2001, Alderman și-a regândit viața. Lucra la o firmă de avocatură din Manhattan, dar a decis să își dea demisia și s-a înscris la un masterat de scriere creativă la University of East Anglia. A făcut un pas caracterizat de mulți drept „curajos” și pentru că, spune ea, avea multe povești de spus.

O parte dintre aceste povești erau despre evreii pe care-i cunoscuse în Manhattan și despre dorințele și interesele lor „care nu erau frum”. Nu se aștepta ca ficționalizarea lor, în manieră proprie și respectând canoanele dobândite la masteratul pomenit (de altfel, Alderman i-a fost „ucenică” scriitoarei emblematice Margaret Atwood, care o și recomandă călduros), să devină o carte atât de „explozivă” – ca să folosesc termenul ei. După publicarea ei, a renunțat treptat să mai fie „frum”.

Ce vreau să mai spun este că avem și un film turnat după carte, în care, de altfel, Naomi Alderman s-a implicat. Mai mult, chiar tatăl și fratele ei joacă; fratele ei dirijează corul care, într-unul dintre cele mai emoționante momente, cântă un solo impresionant, spune autoarea. Filmul a apărut în 2017, la un an după carte (în original), este regizat de Sebastián Lelio și îi are în rolurile principale pe Rachel Weisz (Ronit), Rachel McAdams (Esti) și Alessandro Nivola (Dovid).

„O furie afectuoasă alimentează critica pe care romanul o aduce societății evreilor ortodocși din Regatul Unit, iar narațiunea divizată – care indică un conflict cultural la fel de absurd precum o întâlnire la prânz între Moise și Sandra Bernhard – conduce încet către acceptare, speranță și compromis”, a scris despre carte Vogue (UK), citată pe copertă. Sunt de acord.

• Plusuri

  Așa cum și-a dorit autoarea, termenii folosiți și tradițiile poate surprinzătoare sau diferite nu îngreunează lectura, așa că poate deveni o primă explorare într-un ținut necunoscut. Dacă, de fapt, cunoașteți aceste aspecte, concentrați-vă pe nararea emoțiilor (nu sentimentelor!) și nu veți avea nimic de pierdut.

• Minusuri

  Câteva personaje pot deveni extrem de iritante, însă vă recomand să le arătați răbdare și să nu renunțați. La final, veți avea parte de surprize.

• Recomandari

  Citiți și „Puterea”, de aceeași autoare, doar pentru a descoperi cât de diferit se poate scrie (bine, la o distanță de zece ani!) și cât de creativ se pot împleti niște ițe care, până la urmă, sunt generate de aceeași intenție: de a ne arăta câtă forță rezidă într-o aparentă fragilitate. Și invers.