Titlu: Numele meu este nimeni: Jurământul
Autor: Valerio Massimo Manfredi
Rating:
Editura: ALL
Anul aparitiei: 2014
Traducere: Radu Gâdei
Numar pagini: 350
ISBN: 978-973-724-756-8

„- Ce-i cu vizita asta neașteptată?
- S-a întâmplat un lucru îngrozitor, mi-a răspuns tot în șoaptă. Elena a fost răpită.
Surprinși de acea veste neașteptată, eu și Penelopa am tresărit și am schimbat priviri înfricoșate.
Răpită. Într-o clipită, domnia mea, pacea din Ahaia, familia și casa mea – plină de fericire până atunci – erau în grav pericol. Voiam să-i pun mai multe întrebări, dar se anunța deja sosirea regelui Spartei și în curte răsunau pași apăsați. Un herald a intrat și l-a anunțat:
- Menelau, fiul lui Atreu, regele Spartei, cere să fie primit de Odiseu, fiul lui Laertes, regele Itacăi!”

Cumpără titlul în engleză

Primul roman european, după cum îl denumește T. E. Lawrence, Iliada este, din păcate, mult prea puțin cunoscut de către oamenii din ziua de azi. Primul motiv îl reprezintă dificultatea lecturării unui poem în versuri, care, indiferent cât de fidel este tradus, tot conține nenumărate licențe poetice, schimbări de topică și alte artificii care de obicei îngreunează lecturarea acestui tip de operă literară. Câțiva scriitori s-au gândit totuși că repovestirea, mai mult sau mai puțin fidelă, a marii epopei, ar fi soluția pentru re-popularizarea ei. Valerio Massimo Manfredi nu este singurul care a făcut acest lucru, dar cu siguranță a repovestit cel mai fidel Iliada în acest prim volum al seriei Numele meu este nimeni. Cel puțin din cele câteva repovestiri pe care le-am citit eu.

Poate ar trebui să spun chiar de la început, că Iliada și Odiseea lui Homer (nu am citit încă Eneida lui Virgiliu) se numără printre cărțile mele preferate. Am citit câteva repovestiri încă din copilărie și m-au fascinat toți acei eroi și întreg firul poveștii, deși toate mi se cam încurcau în minte. Abia de curând am descoperit mai întâi traducerea lui George Murnu în endecasilabul iambic (din Studiu introductiv de A. Pârvulescu pentru ediția Editurii Art), precum și cea a lui Dan Sluşanschi în hexametri, adică în metrul în care a fost scrisă de Homer, mult mai greu de citit. O ediție – fie ea în versuri sau în proză – care se citește ușor este o condiție foarte importantă pentru urmărirea firului epic, în special din cauza multitudinii de personaje, dintre care unele sunt identificate doar după patronim, pentru că au același nume (precum cei doi Aiax). Și tot de la început, poate ar trebui să menționez un lucru care este posibil să fie cunoscut de mulți cititori, dar cu siguranță că sunt și unii care nu știu: numele grecesc Odiseu este tradus în romană Ulise. Este important de știut, pentru că sunt lucruri pentru care Ulise este celebru, dar cititorul va descoperi că de fapt au fost făcute de Odiseu.

Repovestirea lui Manfredi începe cu viața lui Odiseu, povestită din fragedă pruncie, și se încheie cu sfârșitul războiului troian și plecarea spre casă. Plecarea regelui Leartes, tatăl său, împreună cu ceilalți argonauți, în căutarea lânii de aur și reîntoarcerea plină de glorie, pregătirea tânărului Odiseu pentru a deveni viitorul rege al Itacăi, întâlnirile timpurii cu Atena, zeița înțelepciunii, vestea despre nenorocirea care s-a abătut asupra lui Hercule – care a fost acuzat că și-a ucis familia – vizitele de curtoazie pe care le face în regatele vecine împreună cu tatăl său, vizite în care îi întâlnește fugitiv pe unii dintre viitorii lui camarazi din Războiul Troiei și în care află adevărul despre „nebunia” lui Hercule, plecarea la bunicul său, Autolycus, (care înseamnă, află Odiseu de la mama sa, „Lupul însuși”, ceea ce sugerează puterile lui ascunse, bănuite doar, însă niciodată confirmate), și multe alte întâmplări, pentru că așa a vrut Homer: când e vorba de Odiseu, să fie multe aventuri (acesta era încă foarte tânăr când a spus: „… văzusem atâtea lucruri extraordinare, trăisem atâtea experiențe minunate, încât într-un fel respingeam mica insulă strâmtă [Itaca] în care nu se întâmpla niciodată nimic.”), toate acestea reprezintă un preludiu pentru războiul Troian.

În prima jumătate a romanului, foarte impresionantă este povestea lui Mentor despre ce s-a întâmplat atunci când, după multă vreme de la crimele de care a fost acuzat Hercule, eroul vizitează palatul lui Admetus și al soției sale, regina Alcestis, cea care s-a oferit în locul regelui ei să-i ia locul în moarte pentru ca el să poată trăi în continuare. Plecată în Hades de bună voie, este adusă înapoi de către semizeu pentru a-și relua locul lângă rege. Motivul pentru care face această expediție până în străfundurile Hadesului nu este dezvăluit, dar pare a fi oarecum ironic: ca și cum l-ar fi pedepsit pe Admetus pentru lașitatea lui de a accepta ca regina să moară în locul său. Evident, nu este neglijată nici moartea lui Hercule.

Apoi în scenă apare Elena. Și pețitul. Și soluția lui Odiseu, care salvează – pentru moment – viețile tuturor eroilor greci în viață la acea vreme. Și jurământul. Acesta, împreună cu răpirea Elenei, reprezintă de fapt intriga Iliadei și, în consecință, a Jurământului. Spre deosebire de Homer, în viziunea scenariștilor filmului Troy (din care, din păcate, mulți au aflat despre subiectul epopeii), jurământul nu reprezintă o motivație suficient de puternică pentru a aduce la război toate regatele Greciei antice. Așa încât casus beli este reinventat sub forma dorinței de nestrămutat a lui Agamemnon de unire a regatelor sub conducerea sa. De asemenea, foarte multe dintre evenimentele din film sunt pur și simplu inventate, precum moartea lui Menelau, moartea lui Aiax, fiul lui Telamon, fuga lui Paris, aducerea trupului lui Patrocle în tabăra aheilor de către mirmidoni și multe, multe altele. Până și moartea lui Ahile este aiurea (practic în Iliada nu este narată, dar Manfredi alege să o povestească foarte pe scurt: „Într-o zi, pe la începutul toamnei, când începuserăm să credem că-i vom înfrânge pe troieni, în timp ce Ahile își îndemna oamenii să-l urmeze și să blocheze poarta Skaiai înainte să se închidă, o săgeată otrăvită l-a nimerit în picior, lângă călcâi. S-a clătinat, a încercat s-o scoată și să intre în cetate dar în scurt timp a rămas fără puteri și s-a prăbușit la pământ, chiar în fața blestematei și impenetrabilei porți Skaiai.”), iar Pyrrus, fiul său nici măcar nu face act de prezență. Păcat, până la urmă el este cel care reduce marea cetate a Troiei la ruine și cenușă.

Dar în Jurământul ele sunt toate cum ar trebui să fie, cum le-a imaginat (sau repovestit) Homer (cu foarte mici excepții). Valerio Massimo Manfredi a vrut însă ca întregul poem să fie povestit din perspectiva lui Odiseu. Din acest motiv anumite fapte care în Iliada sunt prezentate „la prima mână”, în Jurământul îi sunt povestite de către cineva eroului. Dar acest lucru ne este în nici un caz un defect. Dimpotrivă. Autorul a ales poate cel mai prodigios dintre toate personajele pentru a reînsufleți celebra epopee. Și rezultatul este foarte interesant. De câte ori Atena ia chipul lui Mentor pentru a-i fi alături, Odiseu are, la un moment dat, o revelație, după care întreabă: „Tu ești, zeiță?”.

Un mic amănunt care mi-a plăcut extraordinar de mult: romanul începe cu un prolog, scris în caracter italic. Odiseu, rătăcind înainte de reîntoarcerea lui în Itaca, ajunge în pragul disperării, crezând sincer că Atena l-a părăsit și că nu va reuși niciodată să-și revadă soția, pe Penelopa, sau fiul, pe Telemac. Pe parcursul romanului mai apar acele caractere italice, prin care Odiseu cel rătăcit, își exprimă dorul de tată sau teama de a nu-și mai revedea vreodată insula.

Numele meu este nimeni: Jurământul este, cred eu, foarte binevenită. Iliada ar trebui într-adevăr reînviată, citită, popularizată. Dacă lecturarea ei ca poem în versuri este foarte dificilă, măcar ca roman de aventuri istorice ar putea să renască. Iar Valerio Massimo Manfredi repovestește epopeea suficient de fidel încât cei care îi citesc romanul să poată susține ulterior că știu Iliada.

• Plusuri

  Fidelitatea față de originalul Iliada este primul plus pe care țin să-l menționez. Am citit Cântul lui Ahile de Madeline Miller, o altă repovestire a epopeii lui Homer, de data aceasta din perspectiva lui Patrocle. Este un roman foarte bun, dar nu suficient de fidel originalului. De fapt are prea multe omisiuni, pentru că nu poate fi acuzat de reinventări. Dacă ar fi să-l compar cu Jurământul, îl prefer pe acesta din urmă, probabil și din cauză că este scris de un autor cu multă experiență în scrierea de romane istorice (lui Madeline Miller îi atribui însă un talent literar mai mare decât lui Manfredi).

• Minusuri

  Cam toate cărțile scrise de Valerio Massimo Manfredi sunt scrise pentru copii și adolescenți. Deși abundă de date istorice foarte exacte și sunt foarte fidele evenimentelor (sau epopeii, în cazul de față) povestite, au o puerilitate care le apropie de poveștile pentru copii. Nu au în nici un caz profunzimea unor romane de calitate.

• Recomandari

  Cu rezervele menționate la „MINUSURI” recomand Numele meu este nimeni: Jurământul acelora dintre cititori care au o oarecare curiozitate față de Iliada dar li se pare că lecturarea traducerilor lui George Murnu și a lui Dan Sluşanschi sunt prea greoaie. De asemenea, îl recomand copiilor și adolescenților care vor să citească o poveste de calitate, plină de aventuri războinice și presărată de mituri și legende grecești.