Titlu: Numai copilăria e glorioasă
Autor: Robert Șerban, Dorin Tudoran
Rating:
Editura: Trei
Anul aparitiei: 2022
Numar pagini: 303
ISBN: 978-606-40-1345-3

În copilăria mea, cel mai mare compliment posibil era să fii numit om – enciclopedie. Era un titlu pentru care concuram cu cerbicie, de parcă în el se ascundea secretul fericirii veșnice. Maturitatea ne-a făcut să înțelegem că prețul unei astfel de reușite este uneori prea mare. Dorin Tudoran, scriitorul, disidentul și jurnalistul, care intră în vizorul lui Robert Șerban în volumul Numai copilăria e glorioasă e într-adevăr un om – enciclopedie, un om care a reușit să-și mențină probitatea chiar și în vremurile când acest lucru însemna să-ți semnezi propria condamnare la moarte, poate nu una fizică, dar una care te exila direct la colțul istoriei.

În chiar argumentarea inițială a cărții, Robert Șerban, cel care va mânui de-a lungul volumului, cu deosebit talent, de altfel, penița jurnalistică, menționează următoarele rânduri:

            ”Încă o carte de interviuri? Da, fiindcă e vorba despre un om exemplar și admirabil. Da, pentru că, insist, Dorin Tudoran nu seamănă cu restul lumii (literare), care și-a văzut de treaba ei, de scris, de citit, de publicat, de luat premii, de făcut carieră și/ori politică.”

Pentru mine, o basarabeancă aflată în căutarea istoriilor legate de figuri importante ale literaturii române, într-o constantă goană după ritmul febril al boemului de peste Prut, această carte a fost o plăcută ieșire virtuală la cafea alături de doi scriitori care dialoghează despre literatura română, aruncând poduri în timp și spațiu. Îi vedem acolo pe Adrian Păunescu, omul și scriitorul, cu bunele și cu relele sale, pe Nichita Stănescu, în ultimii săi ani de viață, pe Marin Preda, la cârmuirea unui ziar literar. Cu o densitate enormă, devenim martori la o reamintire, la omagii importante și la judecăți de valoare pe care Dorin Tudoran le face peste ani, chiar dacă, spune el: ”În momentul când am plecat din România, am și declarat că pentru mine literatura, ca preocupare principală, dispare.”

Prima senzație pe care am încercat-o de-a lungul lecturii este luciditatea, temperarea profundă a opiniilor unui om care a trecut prin mecanismele celor mai diferite vremuri, până și după Revoluție, până și după fuga din țară și luări de poziție asupra naturii intrinseci a vieții literare din acele vremuri, dar și din prezent:

”Există armate de mari poeți, minunați, prețuiți de critica și istoria literară, cocoșați sub greutatea laudelor și premiilor, dar dacă în opera unor asemenea autori nu găsesc nici măcar un singur vers care să mă bulverseze, care să mă facă să tremur de frică sau de bucurie, poetul cu pricina rămâne un mare poet, dar nu e și poetul meu. Nu m-a mutilat, nu m-a luat cu el întru apărarea corolei de minuni a lumii.”

Și da, aș fi tentată să rescriu zeci de pasaje din această carte. De fapt, am tot îndoit file, am subliniat frenetic, de parcă intrasem în pielea ucenicului, ceea ce, dacă mă întrebați, este una dintre cele mai plăcute senzații din viața unui cititor.

Înclin să cred că astfel de cărți au menirea să aducă pacea între generații de oameni ai literelor, oameni care au plecat sau nu, oameni care s-au vândut pe 30 de arginți sau nu. Este una dintre acele cărți care-și au rostul doar dacă le citești cu deschidere față de contextualitate. Și ca să închei această modestă cronică, ar fi cazul să-l citez pe Dorin Tudoran:

            ”S-a vorbit cândva de o anume generație pierdută. Nu a existat doar una. Cred că România este o colecție de asemenea generații pierdute, generații de sacrificiu – destinele prea multora dintre membrii lor au fost deturnate de împrejurări, contexte, chiar blesteme istorice, dacă vrei.”