Titlu: Satantango
Autor: Laszlo Krasznahorkai
Rating:
Editura: Curtea Veche Publishing
Anul aparitiei: 2012
Traducere: Anamaria Pop
Numar pagini: 318
ISBN: 978-606-588-397-6

O ploaie apăsătoare, care udă, fără putință de uscare, tot ce atinge, un frig care intră în oase și nu mai iese, un sentiment de inutilitate și blocaj, cauzat de recluziunea autoimpusă la care se supune o mână de personaje decrepite, creează atmosfera apăsătoare și morbidă a celui mai sumbru roman pe care l-am citit vreodată. Și, pentru că Laszlo Krasznahorkai nu a considerat că toate astea sunt suficiente, frazarea cu care a decis să-l scrie face ca lecturarea sa să deprime într-o oarecare măsură. Satantango este un dans satanic, marcat de stagnare și regres.

Un sat izolat de lumea care progresează, colonia, din care cei mai mulți locuitori s-au retras, lăsându-i în urmă pe cei mai bătrâni, este scena apocaliptică a revenirii a doi eroi locali, Irimias și Petrina, care se presupune că-i vor salva. Locuitorii coloniei au nevoie doar de o salvare economică, nu de o relocare, pe care deliberat au ratat-o atunci când toți ceilalți au îmbrățișat o asemenea soluție. Ei dispun de bani – obținuți în urma vânzării unor vite – dar au nevoie de un soi de agent de investiții, de un om cu idei, iar Irimias, însoțit de Petrina, pare să fie soluția.

Totuși, cei doi se dovedesc a fi escroci fără ideal și nu fac altceva decât să-și însușească banii și să împrăștie populația coloniei prin toate colțurile țării. La adăpostul unor discursuri bine ticluite și a încrederii cu care bătrânii l-au investit, încredere întărită de determinarea cu care își pune în aplicare planul, Irimias reușește să disperseze grupul de investitori fără ca măcar să le trezească suspiciuni. Toți, cu excepția unuia, merg spre soarta de care au fugit cu ceva vreme înainte, plini de speranță într-un viitor care, în mod cert, îi va dezamăgi.

Satantango este, fără doar și poate, o alegorie a procesului de instalare a comunismului în Ungaria. Colonia reprezintă acea parte a populației țării, care a refuzat să accepte regimul impus de sovietici. Cei doi eroi nu pot fi confundați: ei sunt oportuniștii politici, oamenii care (și probabil că lucrul acesta s-a întâmplat în toate țările în care Uniunea Sovietică a impus instalarea regimului comunist), și-au dat seama de irevocabilitatea situației în care se află țara și au decis să cedeze, să profite la modul personal de noul regim, trădându-și semenii și exploatându-i. Rezidenții „coloniei” sunt acei oameni care au reprezentat dizidența, care, prin atitudinea pe care au avut-o, au sfidat regimul și aproape că au dus Ungaria în punctul în care să înlăture regimul comunist (revoluția din 1956). Poate cel mai bine reprezentat în roman este luptătorul, revoluționarul, omul de rând care s-a opus regimului și care a ales să moară atunci când și-a dat seama că tot ce iubea și tot ce îi oferea un motiv pentru a trăi a dispărut: Estike, fetița care se sinucide cu otravă de șobolani, și a cărei mamă este una dintre locuitoarele coloniei. Surorile ei erau prostituate, fratele ei se aliază cu cei doi eroi, iar mama ei o plânge doar de ochii lumii, în ziua în care Irimias sosește în colonie și ține un discurs lacrimogen despre sacrificiul pe care l-a făcut fetița și despre vina pe care o împărtășesc toți locuitorii.

Evident că, dintr-o alegorie a instalării forțate a regimului comunist nu putea să lipsească opresorul, în cazul acesta armata sovietică. Laszlo Krasznahorkai alege un căpitan de miliție pentru a simboliza autoritatea respectivă. Irimias și Petrina sunt duși în sediul miliției și, fără să li se ofere vreo opțiune reală pe care să merite să o ia în considerare, li se spune că trebuie să devină agenții acestuia, spioni și activiști. Toată înfățișarea este o mascaradă, de fapt, un șantaj grosolan. Cei doi au fost chemați „în calitate [...] de chiulangii de la locul de muncă, de oameni periculoși pentru societate”. Răul pe care Petrina îl întrevede atunci când îi spune lui Irimias în șoaptă „Ar trebui s-o tulim până nu-i prea târziu...” își arată colții prin vorbele perfide ale căpitanului: „Dar sunt dispus să uit toată povestea asta. Totul depinde numai de voi. Sper să ne înțelegem ca oamenii”. Amenințați că vor fi condamnați la destui ani de închisoare încât să încărunțească, având în vedere că sunt recidiviști, cei doi își invocă „drepturile”. „Drepturi! strigă [căpitanul] iritat. Voi vorbiți de drepturi?”. Apogeul confruntării dintre opresor și cei doi „eroi” îl reprezintă momentul în care, revoltat de legea invocată de căpitan, Irimias întreabă: „Apoi ce fel de lege-i asta?”. Răspunsul este absolut revoltător - „Legea celui mai puternic!” - dar atrocitatea este subtil ascunsă de autor în spatele populismului pe care îl adoptă imediat căpitanul: „Legea țării. Legea poporului.”

În lumina acestei confruntări, tot ceea ce fac cei doi eroi devine extrem de limpede. Îi vor deposeda pe locuitorii coloniei de bani și, pentru a nu stârni suspiciuni, oferindu-le un discurs în care mai întâi refuză teatral banii, apoi îi acceptă, iar în cele din urmă le prezintă un plan de refacere bine gândit, va dispersa locuitorii coloniei în locuri în care nimeni nu va ști unde să-i caute. Aceasta este metoda binecunoscută a comuniștilor de a slăbi populația țării prin „repartiții” ale oamenilor muncii în zone atât de îndepărtate de orașele natale, încât vizitele pe care aceștia le pot face celor lăsați în umră sunt cel mult anuale.

Deposedați de bunurile și banii proprii, cu viitorul ucis la modul ideologic și dispersați dincolo de posibilitatea de a se regrupa, locuitorii coloniei nu vor avea nicio șansă de a se reîntâlni și de a-și duce visul de prosperitate la bun sfârșit. Singurii care rămân în colonie – cârciumarul (care de fapt doar lucra acolo) și doctorul, cronicar a cărui viață și operă nu pare să aibă în final niciun sens – își pierd identitatea și scopul, trebuind automat să adopte și ei exilul. „În cele din urmă ar trebui să decid. Nu pot să rămân aici”, spune doctorul în încheierea romanului.

Frazarea, spuneam, este aproape deprimantă. Lungă, fără paragrafe, cu dialogurile cuprinse în mijlocul rândului între ghilimele, senzația de trudă pe care i-o va da cititorului va fi extrem de greu de înlăturat. Dar același lucru este valabil și pentru studiul istoriei perioadei de sub regimul comunist a țărilor din estul Europei. Oameni racolați de poliția secretă de stat (Securitate, AVH – Ungaria, UDB – Iugoslavia, KDS – Bulgaria, NKVD – Rusia) și amenințați să-și vândă semenii, alți oameni, care spionau de plăcere, disperarea care poate duce, în final la sinucidere, relocarea masivă a populației prin „repartiții” și, în plus, depresia totală care a cuprins națiunile ce i-au căzut pradă regimului bazat pe ideologia marxistă, toate acestea se regăsesc în cartea Satantango a lui Laszlo Krasznahorkai. Faptul că a fost publicată în 1985, că a scăpat e cenzura AVH, este de mirare.

• Plusuri

  Deși este o carte închistată, este o alegorie incredibil de vie a situației Ungariei înainte de „căderea Cortinei de Fier”. Satantango este o scriitură diferită, care necesită concentrare și dedicare, dar care oferă recompense pe măsură.

• Minusuri

  Romanul este, poate prea sumbru, în special acum, la 30 de ani după ce a fost scrisă și la mai bine de 20 de ani de la căderea comunismului. Există riscul să fie preferate unele titluri mai permisive.

• Recomandari

  Aș recomanda Satantango în special acelor cititori care sunt curioși de felul în care un scriitor care chiar avea curajul să spună ceva împotriva regimului comunist, o făcea înainte de căderea acestuia prin opera sa.