bookblog.ro

---

Jurnal de carantină: ce cărți a citit Alice

Scris de • 27 May 2020 • in categoria Jurnal de carantină, Recomandari

Pandemia m-a prins în timp ce treceam în tandem prin Călătorie către sine. Memoriile unui psihiatru și Efemeride, ambele cărți surprinzând bucăți din lumea fascinantă a lui Irvin Yalom.

Deși era o perioadă plină de anxietate pe care nu știam de unde s-o apuc, coborârea în lumea interioară a lui Yalom și a oamenilor pe care îi trata m-a liniștit într-un mod la care nu mă așteptam. Dacă în Efemeride întâlnim o pleiadă de povești despre traume, depășiri, regăsiri și un Yalom care își descompune procesul psihiatric, cu sinceritate și multă vulnerabilitate, Memoriile te aduc mai aproape de parcursul omului, de un Irvin care își vizitează copilăria, familia, studiile, dezvoltarea propriei familii, ambițiile etc. 

Recunosc că nu sunt fan memorii și jurnale, dar din când în când îmi place să fac acest exercițiu de a intra în universul altui om, chiar dacă un univers editat și cosmetizat poate. Universul lui Yalom este unul plin de luptă cu suferința, dar și plin de speranță, arătându-ți multe fațete frumoase și neașteptate ale umanității. Plus că, pentru mine, psihologia este o pasiune veche, așa că eram tare curioasă cum arăta psihiatria în anii ‘60, prin ochii lui Yalom, un tânăr ambițios și neconvențional. 

Probabil ăsta e motivul pentru care a funcționat ca primă lectură de pandemie și m-a făcut să răsfoiesc, printre altele, „jurnalul” lui Marcus Aurelius.

Un alt volum pe care tot amânam să îl citesc și-a făcut apariția tot în aceste luni în care apetitul meu pentru lectură nu a mai fost același. Iubesc literatura tocmai pentru că mă ajută să evadez, însă am descoperit că nu mai mergea așa. Evadarea mă făcea să simt tot mai multe, iar asta alimenta din păcate și anxietatea. Mi-am zis că un romance adolescentin, plăcerile mele vinovate dintotdeauna, mă va scoate din umbră. Fără vreo urmă de spoiler, m-am înșelat!  

Wayward Son scrisă de Rainbow Rowell (cunoscută mult mai bine pentru Eleanor și Park) este continuarea îndelung așteptată a poveștii lui Simon Snow, un soi de Harry Potter întâlnește Magicienii într-un road trip tipic american. Doar că Simon este britanic, deprimat, și-a pierdut orice busolă despre cine ar trebui să fie și ce ar trebui să facă mai departe cu viața lui. În prima parte, Carry on, este cel mai puternic magician din lume, căruia i s-a spus toată viața că trebuie să lupte cu răul suprem, dar bineînțeles că lucrurile nu sunt niciodată așa cum ni s-a spus când eram mici.

Pentru a nu devoala narativul în vreun fel, pot doar să vă spun că scriitura lui Rowell este plină de culoare, agitată, aparent simplă, dar cu multe nuanțe care rămân cu tine mult timp după ce ai terminat de citit și dialoguri tare bune. Reușește să facă personaje cu care empatizezi profund, chiar dacă sunt magicieni confuzi, vampiri cu probleme de identitate sau tineri blestemați. Fiecare are ceva de rezolvat în timp ce se confruntă cu maturizarea.  Cel puțin, eu am empatizat atât de mult încât nu a funcționat ca relaxare, ci mai degrabă ca reamintire a ce înseamnă să pierzi uneori o bătălie sau mai multe.

E o serie pe care o recomand, nu vă lăsați păcăliți de melancolia celor de mai sus, căci mă bucur că am citit-o acum. Chiar dacă m-a „obligat” la și mai multă introspecție.

Și ultima carte despre care vreau să vă povestesc, pe care am început-o și încă trec prin ea, este Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rau de Fredrik Backman. 

Înainte de a vă spune mai multe, am citit Ove mult după ce s-a terminat cu popularitatea ei, pentru că nu îmi place să mă arunc în același timp cu valul, îl las să se tempereze puțin. M-a cucerit, m-a trecut prin toate stările, o pagină râdeam, alta plângeam, așa că mi-am zis că vreau să mai experimentez măcar o carte, să văd dacă reușește să păstreze stilul. Răspunsul este, fără doar și poate, DA! Și Bunica e un personaj similar, aparent greu de suportat, dar pe care n-ai cum să nu-l iubești pe măsură ce începi să îi înțelegi cu adevărat viața.

Sunt încă în prima parte a romanului, dar nu puteam să nu îl menționez, pentru că mi-a oferit deja atât de multe emoții. Premisa? O bunică își roagă nepoata de 7 spre 8 ani să ducă o serie de scrisori vecinilor, în care ea își explică acțiunile și încearcă să poarte acele conversații mult amânate. Evident că și aici scriitura lui Backman e la fel de simplă în pagină, dar complexă odată ce treci de prima impresie, greșită, despre personaje. E o provocare să îi descrii stilul, pentru că e greu de captat, dar reușește foarte bine să surprindă banalitatea specială a vieții de zi cu zi. În cazul ăsta, un soi de „viața la bloc”. Din nou, atât de potrivit pentru contextul meu, când mi-am redescoperit vecinii în 2 luni de izolare.

Voi ce ați pus pe listă?





Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright ©2011 Bookblog.ro