Autor: H. Bonciu
Rating:

În ce-l priveşte pe H. Bonciu, datele şi presupunerile biografice sunt la fel de captivante ca literatura pe care a scris-o. Diagnosticul indicat de Eugen Lovinescu în portretul scriitorului, depreciativ sau nu, este relevant: literaturită. Un om care se învîrte în jurul axei sale, adică a scrisului său, preocupat de lume în detaliile ei extreme, preferînd marginalul, mahalaua în loc de centru, cafeneaua şi bordelul, cimitirul. Cum am spune astăzi, H. Bonciu a fost un nonconformist.

De obicei dat ca exemplu, alături de Max Blecher şi Constantin Fîntîneru, pentru "cealaltă faţă a literaturii interbelice", Bercu Haimovici sau Sigismund Absurdul sau Bon-Tşu-Haş sau H. Bonciu a trăit şi a scris imprevizibil, sucit, bizar, dar în stil mare, cum ar spune unul din personajele din Bagaj":

"De altfel, intenţionam de mult construirea unui roman senzaţional care să se vîndă ca pîinea caldă, iar cu banii realizaţi să-mi înlocuiesc creierul şi inima, singurele măruntaie distruse din trupul meu robust şi perfect sănătos."

Despre această înlocuire e vorba în Bagaj", mă grăbesc să spun, fiindcă după întrebarea "Cine mai e şi scriitorul acesta?" urmează "Despre ce e vorba în carte?", într-o formă sau alta. Despre înlocuirea creierului şi a inimii, despre zdrobirea unui pitic romantic ("frăţiorul acela strîmb"aşezat undeva între coastele mele, să-mi muşte din cînd în cînd inima"), despre exces, dezmăţ, moarte. Un Ramses suprarealist fuge de viaţa searbădă în periferia dispreţuită, printre personaje triste şi ţipătoare, în Viena boemilor Schiele şi Altenberg, personaje ale acestui catalog sumbru în modul cel mai firesc. Bagaj", în frumuseţea ei absurdă, este o carte despre "omul în patru labe", excepţionala caricatură a omului vertical.

Scrisă cu aceeaşi indiferenţă faţă de formulă şi coerenţă, Pensiunea doamnei Pipersberg este considerată de autor drept a doua parte a romanului Bagaj", în care Ramses Ferdinand Sinidis îşi recapătă vocea şi se confesează unui narator H. Bonciu. Încercarea de a aranja piesele celor două cărţi într-un text unitar şi fără contradicţii nu are nici un rost. În interior există însă o unitate: Ferdinand Sinidis, mort sau viu, sau şi mort şi viu, este acelaşi, însemnat pentru totdeauna de dragostea pentru Gloria Zitta, chinuit de piticul lăuntric, izbăvit şi compromis de sexualitate, crud şi halucinant. Altfel spus, o existenţă care iese de sub semnul utilităţii şi se iroseşte cu nelinişte.

Mi se pare fără rost să pomenesc amănunte picante de "destin literar", anume acuzaţiile de pornografie sub care au stat cele două romane. Fragmentele din Pensiunea doamnei Pipersberg (Cartea despre carne) nu au nimic trivial, nu ar trebui să ofenseze moravuri, atît timp cît rămîn în context, într-un întreg fragil şi dezechilibrat. Ca întotdeauna, totul depinde de creierul şi inima cititorului. Însă mai trebuie menţionat că, în acest caz, cartea despre carne este şi o carte despre suflet, deşi straniul personaj se scuză. Iată ce spune:

""O carte despre suflet, nu că nu se face să fie scrisă, obiecta Ferdinand Sinidis, dar literele paginilor ei sunt cîteodată atît de aburite, încît trebuie citite pe dedesubt, ceea ce nu se prea obişnuieşte.
E a treia faţă din tripticul care trebuie împlinit din carne, vin şi duh, şi se poate încheia, cocoţat pe muchia unui povîrniş de munte."

O recenzie de: Mihaela Butnaru