Este oarecum în firea lucrurilor ca atunci când ai o conversaţie să te aştepţi să fii uşor superficial, să nu ştii cum vor evolua lucrurile, să nu prevezi potenţialele conflicte sau ironii răvăşitoare. Conversaţia are deseori consecinţe imprevizibile, poate distruge mari prietenii sau deschide în fine o cetate misterioasă.

Deşi aparent are un mod mult mai superficial de a trata realitatea, deşi nu acceptă gândirea în puncte sau roluri preştiute, totuşi conversaţia are metodele sale de acţiune şi de cunoaştere mult mai directe decât scrisul, să zicem privitul în ochi, tot arsenalul de simţuri intermediare, jocul de imagini ale realităţii.

Conversaţia este forma multimedia a unui articol. O discuţie mai lungă reprodusă în scris arată toată prăpastia de cunoaştere între cele două forme de comunicare. Sunt practic două limbi române diferite. Una guvernată de incertitudini, de fraze neterminate, de numeroase lapsusuri, alta logică până la esenţă, periată, dusă până în pânzele albe. Cunoscând această prăpastie mă mai gândesc cât de puţin loc ocupă conversaţia în realitatea tipărită şi cum a fost marginalizată doar la stilul beletristic, deşi nu este om să scape de ea. Poate între oralitate şi scris este aceeaşi diferenţă ca între civilizaţie şi cultură. De ultima au parte doar iniţiaţii.

De aceea am căutat să fac aici o relatare a unui dialog care nu are pretenţia nici a unei forme exclusiv orale, dar nici nu-i neagă atunci când a simţit necesar calităţile şi vivacitatea de negăsit aiurea. Acest text în plus nici nu se vrea beletristic, nici filosofie, ci poate o mostră de gândire la un pahar de vorbă deasupra unei cărţi încă nepătate. Este până la urmă unul dintre momentele cele mai bune ale mele, acela când reuşesc împreună cu cineva să visez şi să leg câteva idei într-un tot, să dau un înţeles câtorva aspecte din jurul meu. Şi de ce tocmai astfel de lucruri să fie tăcute, de ce să nu dau unei astfel de conversaţii o înfăţişare textuală provocatoare ?

Prin urmare la Schimbul de Carti din decembrie 2007, în Bucureşti, m-am întâlnit printre alţii cu Florin Modrea. Acesta, student în ultimul an la Japoneză - Română, mi-a reamintit o discuţie precedentă care îmi zburase aproape cu totul din cap. Făcusem atunci întâmplător, datorită experienţei mele din ultimii ani de vară de la ţară, o distincţie cu accente rurale: îi spuneam că eu presimt că m-aş fi putut încadra în clasa culegătorilor, întrucât am tentaţia de a strânge tot felul de lucruri. Caise, flori de tei, roşii, morcovi, prune de pe coastă. Nu-mi place munca de a le cultiva, nici nu sunt tentat sa-mi vând produsele, ba chiar nici problema depozitării lor nu mă frământă cine ştie ce. Eu să tot culeg.
La care Florin Modrea m-a întrebat de data asta ce relevanţă ar avea această natură a mea. I-am răspuns că s-ar putea reînvia distincţiile antropologice dintre agricultor, culegător şi păstor. Fiecare îşi are propria sa formă de infinit. Primul îl plasează doar aici, cel de-al treilea doar acolo, în schimb intermediarul - culegătorul cumva profită de ambele infinituri. Primul ar constitui manifestarea raţiunii, cel de-al doilea instinctul, iar ultimul cercetarea, curiozitatea. Primii doi merg pe evidenţe, ultimul pe ipoteze. Pentru primul lumea se termină la marginea satului, pentru ultimii doi abia acolo începe. Nu ştiu care e cel superior şi nici măcar nu ştiu dacă merită să păstrăm astfel de distincţii.

Florin mi-a reprodus aproximativ câteva gânduri ale lui Mircea Cărtărescu despre modernism. Era de altfel destul de greu să avem o discuţie bine închegată între atâţia oameni. Mai mult, la discuţie s-a adăugat şi Gia, iar rareori şi Andrei Roşca, dar tot trebuia să plece din obligaţii de gazdă. Ei bine, Cărtărescu, vorbind despre modernism, le spunea că ar trebui căutate formule de înţelegere mai profunde ale acestui fenomen. Sau poate tot ceea ce spun este de fapt ce am înţeles eu de la Florin Modrea. Poate că nimic din ce voi spune în continuare nu a zis Cărtărescu. Mă rog, să presupunem că asta le-a spus studenţilor săi Cărtărescu. Acesta va juca în continuare rolul unui profesor ipotetic, unei vox dixit. Printre altele, modernismul presupune nevoia de clasificări continuă. Era tocmai ce făcusem eu cu distincţia mea cu clar parfum păşunist.

Florin mi-a zis ceva şi de modul cum s-a ajuns la atitudinea modernistă de azi, dar ce anume, nu am înţeles din cauza zgomotului de fond. Când am reuşit să-l recepţionez din nou - şi stăteam la 15-20 de cm unul de altul - am realizat că în teoria lui Cărtărescu reauzeam vocea lui Călinescu din studiul Clasicism, romantism, baroc. Dar aşa cum Cărtărescu reformulase această teorie ca să se plieze pe modernism, aşa am răstălmăcit-o şi eu arătându-i că modernismul este poate vârsta copilăriei literaturii, a experimentelor, devii literat abia când treci în faza concretă, de tip romantic şi excelezi de obicei spre senectute cu opere clasice, senine, la, la la" Muzica mi-a întrerupt şirul câteva secunde. Drumul unui literat poate fi la fel de predictibil ca al unui om cu destin oarecare - o nevastă, copii, casă, pisică, purcel, nepoţi, pensie, etc.

Apoi am zis că ar trebui să ne întrebăm la ce sunt curentele acestea pentru literatura română. Şi am ajuns să afirm că mi se par curentele din ultimul secol - cele de succes, prea generale şi incluzând în ele opere de o diversitate aiuritoare - de pildă e greu să alături sub aceeaşi pălărie tradiţionalistă opera lui Lucian Blaga cu cea a lui Nechifor Crainic sau în câmpul modernist - voalurile textuale ale lui Ion Barbu cu alambicul romanesc al Hortensiei Papadat Bengescu. Curentele literare pot fi însă şi formulate dinainte - totuşi fără să-şi găsească şi corespondenţi în operele literare. Şi pomeneam de poporanism sau de multele formule avangardiste care sunau bine ca programe literare, dar care la atât s-au rezumat. Curente fără opere pe măsura caracterului lor promiţător. Ba chiar şi postmodernismului i s-a reproşat acelaşi lucru că nu îşi are acoperirea în opere de valoare în raport cu formidabilul arsenal critic şi reclamă generat în ultimii 20 de ani. De unde concluzionam eu şi Florin Modrea că avem de-a face cu două farse ale curentelor literare. Fie sunt lansate postfactum - după apariţia operelor şi au o arie prea largă de cuprindere pentru a explica diferenţele dintre opere, fie sunt lansate antefactum, iar atunci nu generează opere de valoare. Ci mai mult ilustrări ale conceptelor.

Bun, până acum marcasem cu aproximaţii trei lucruri. O distincţie cu un caracter pronunţat rural. Un drum al literatului în sens invers timpului. Formele de amăgire ale curentelor literare. Dar ce vroiam cu această discuţie? Poate ce vrea orice om aflat la o reuniune - un mod plăcut de a uita de vacarmul din jur. Poate era doar un exerciţiu de gândire. Hm, poate că multe dintre lucrurile grave pe care le citim nu sunt decât nişte exerciţii de gândire. Totuşi era un obiectiv ascuns, dar nu-l intuiam.

Când m-am apucat să recapitulez aceste noţiuni, din cauza puţinei concentrări pe care o aveam - căutam evident moduri de a face conexiuni cu următorul lanţ conversaţional - m-a atacat un lapsus. E o senzaţie când nici cu lumea ideilor nu mai locuieşti, nici cu receptarea mediului nu mai stai bine. Un fel de vertij în care tot te sforţezi să-ţi reiei ideea pierdută brusc din minte sau un cuvânt esenţial. Mă rog, ceea ce am căutat până la urmă întâi eu, apoi toţi participanţii la discuţie era cuvântul ... Na, că acum când mă gândesc la el a revenit iarăşi lapsusul. Oare de ce îl refuză mintea mea! Nu mixer, nu turbină, ci" Uf! Fir-ar el să fie! Da, l-am găsit" centrifugă. În fine, în acest dispozitiv care ar putea fi imaginat ca un simbol al minţii noastre se adăugă atât datele discutate cu partenerii de faţă, cât şi elemente din alte discuţii şi constatăm că există o substanţă nouă produsă, pe care nu ştim decât parţial s-o înţelegem.

Înainte de a vedea produsul şi caracterul său radical nou, am mai amintit - cum spuneam la mixajul compoziţional al centrifugii- de o discuţie avută aiurea unde un profesor de fizică tocmai descoperise raportul de putere dintre vorbitor şi ascultător. Eu îl ironizasem uşor atunci spunându-i că a fost demult descoperit raportul dintre emiţător şi receptor şi să se uite la teoria actelor comunicării a lui Roman Jakobson. Apoi însă am devenit deodată mult mai grav realizând că acolo nu este vizibilă povestea raporturilor de putere. Da, cel care vorbea devenea omul puternic, dar iată şi câteva obiecţii: conform căror principii ajunge să fie aşa vorbitorul, apoi nu întotdeauna cel care vorbeşte şi deţine puterea, apoi raporturile cu receptorul sunt foarte complexe şi uneori acesta capătă o putere mai mare decât cea a emiţătorului. De fapt, simţeam că am nevoie bruscă de o comparaţie asupra acestui tip de schimburi continue. De altfel, puterea nu este un dat permanent la unul dintre vorbitori, ci se schimbă în funcţie de cursul discuţiei sau de raportul de forţe. Şi îi spuneam lui Florin şi Giei care venise un pic mai târziu că am făcut comparaţia cu un joc de ping-pong, apoi cu un pendul a cărui greutate are în permanenţă tendinţa de a se opri la o anumită amplitudine care arată puterea reală a unuia dintre vorbitori.

Poate de aceea fiinţele aflate în poziţii superioare - generali, domni, împăraţi - pe vremuri nu acceptau niciun fel de dialog întrucât acesta uzurpă prin însăşi natura sa puterea. Aspect pe care îl ştiau foarte bine consilierii lor, al căror rol era acela de a le prelua o parte din greutăţile decizionale, obţinând însă astfel şi o participare la puterea de care beneficia personalitatea slujită. Şi că tot veni vorba, cred că adevărata putere a unui şef constă în ştiinţa de a delega pe umerii cât mai multora sarcinile propuse, de a lăsa fiecăruia iluzia că are o părticică de putere în loc de a fi un factotum, unul care are pretenţia că doar el ştie cum mişcă şi musca în ţara lui.

Comparaţia cu schimbul de putere a ajuns la acelaşi dispozitiv antimemorie, centrifuga. Ce am obţinut în urma discuţiei era oare ceva nou sau nu am făcut - mă întrebam eu cu Gia şi cu Florin - decât să tot pisăm lucruri vechi? Că modernismul apud iluzoriul Cărtărescu a ajuns la limita cunoaşterii şi acum nu face altceva decât să tot reia lucruri vechi în forme grafice noi. Am amintit acum de o vorbă a Anei Blandiana care zicea că oamenii nu se adună ca să comunice idei, ci nuanţe. Ideile pot fi vechi, nuanţele sunt însă totdeauna noi. Ceea ce rezultă explică oarecum caracterul imprevizibil al discuţiei. Nuanţa sau sensul neintenţional devin singurele lucruri importante, misterul de la care poate pleca o răsturnare de putere, o accelerare a puterii, o regăsire a unui echilibru de forţe pierdut.

Necunoscutul unei discuţii nedumereşte însă şi atunci - spunea Gia - vom aduce în discuţie lucrurile cunoscute ca să-l putem înţelege. Afirmaţia ei mi-a adus aminte de o reclamă văzută cu o zi înainte la o firmă de acces la internet - aceasta promitea download nelimitat şi" infinit. Poftim, iată oferta şi iată un acces imediat la o formă de infinit. Evidenţa era subtil omisă în reclamă, suntem limitaţi din plin, de viteza de download, de capacităţile de stocare, de posibilităţile de a urmări ceea ce am descărcat. În loc să descărcăm infinitul nu tragem decât lucruri finite, ne stabilim un traseu - şi până la urmă totul nu constă decât în găsirea acelui traseu din care ulterior nu mai evadăm decât în situaţii excepţionale. La fel cum într-un oraş ne stabilim trasee pe care le urmăm cu sfinţenie - orice alt drum credem că ne aduce ghinion într-o formă sau alta - aşa şi trecerea prin internet (şi apropo de lucruri necunoscute iată că nu am ştiut cum să spunem la omul care se află pe internet şi zicem am fost, am surfat, mi-am pierdut vremea pe internet transferând expresii iniţial caracteristice unui spaţiu fizic) aduce curând cu sine accesul doar la câteva site-uri, huburi, filme, muzici. Libertatea infinitului te obligă să-ţi impui propriile limite.

Şi am revenit apoi pentru o clipă la povestea curentelor literare. Iată în urma mixajului tuturor acestor elemente am putea confirma această idee. Modernismul şi oarecum romantismul sunt caracteristice acestor faze de început ale contactului cu lumea - fie ea fizică, fie virtuală - şi constau în propunerea de a avea rapid şi imediat acces la o formă de infinit. De aceea urmează o suită de experienţe, de tatonări, voit sau nu agresive în urma cărora curând se ajunge la un anumit traseu. Toţi cei care ajung să urmeze cu sfinţenie acest traseu au trecut în faza clasică. Ajung incurabili din punctul de vedere al curentelor precedente Rău este că fiecare îşi înţelege doar propriul traseu, ignorându-le pe toate celelalte şi dacă poate, prin poziţia de putere avută, caută să-l impună ca unicul răspuns asupra lumii ori infinitului. Ascultaţi doar aceasta muzică, doar de acest premiu, doar de acest partid. Putere înseamnă fanatizare, înseamnă a da de înţeles fiecăruia dintre fani mereu altceva. Unul să obţină un milion de case, altul un milion de femei, altul un milion de lei noi. Omul putere îşi deghizează propriul traseu sub forma unor slogane generale care duc repede la isterii şi fanatisme.

Apoi cu Gia şi Florin Modrea am început să vorbim de haiku, terenul cunoscut al studentului orientalist, apoi ne-am apucat să glumim, apoi era prea multă gălăgie de final şi nu am mai ştiut ce să ne spunem. Puterea dialogului se pierduse undeva pe drum şi de altfel nici nu am reuşit să fim aşa de logici ca în această relatare postfactuală.

Scrisa de Gabriel Adrian Mirea