bookblog.ro

---

Frumoasele adormite

Scris de • 14 September 2007 • in categoria Altele

Autor: Yasunari Kawabata
Rating: Yasunari Kawabata - Frumoasele adormite rating - recenzii carti

Yasunari Kawabata - Frumoasele adormite - recenzie carti

Pace şi bine!

Poate o să se supere ceva lume, dar această carte a japonezului Kawabata nu mi se pare cu nimic superioară cărţii 11 minute a lui Paulo Coelho. Am regăsit aceeaşi artificialitate, aceleaşi trucuri psihologice, aceeaşi întindere de peltea. Se cunoaşte că romanul a fost făcut cu profesionalism, adică Yasunari Kawabata a devenit aici un fel de asasin profesionist al literelor. A ajuns să se continue pe sine şi de prea multă virtuozitate şi-a estompat tocmai calităţile prozisticii sale din alte opere.
Subiectul ar putea fi definit ca aparţinând celui de-al treilea tip de naraţiune, cel în care autorul nu mai are habar ce se va întâmpla cu personajul său, deşi îi poate surprinde frânturi de gânduri, deşi amestecă naraţiunea cu rememorările şi peisagistica. "Naraţiunea corintică" o denumea Nicolae Manolescu în cartea sa îndelung citată, Arca lui Noe, iar în teoria literară a fost definită, dar fără rezultate notabile în plan literar de mişcarea Noul Roman Francez, reprezentată în special prin Allain Robbe-Grillet. Acum, acest tip de naraţiune presupune anularea acţiunii în favoarea invaziei psihologiei şi descriptivismului. La Kawabata de aceea cadrul va fi static, doar personajele schimbându-se ca nişte puncte de reflecţie noi. Ca prilej de noi povestiri. Ca să nu pierd ideea, regăsesc şi ceva din tehnica proustiană, tehnica madelenei, adică a rememorării pornind de la un aspect din prezentul narativ.

Revenind la acţiunea statică, un bătrân de 67 de ani, domnul Eguchi merge la o casă de plăceri unde i se oferă posibilitatea de a sta în pat cu o tânără goală adormită o întreagă noapte. Îi poate face orice, dar nimeni nu crede că mai e capabil de vreun act sexual. Este o casă de toleranţă pentru bătrâni şi aceştia au impresia că pentru o noapte pot fi stăpâni pe trupul unei femei ca şi neînsufleţite. Cum amorul lui Eguchi nu se poate rezuma decât la atingeri, mirosuri, încercări de conversaţie ratate - adormita nu se trezeşte cu niciun chip - atunci, în luminaţia discretă a încăperii, nu îi rămâne decât să-şi amintească de fostele sale legături. Impresia mea este că scriitorul japonez ne-a oferit într-o manieră indirectă un soi de jurnal personal, un fel de poveşti de amor gen Mircea Cărtărescu din De ce iubim femeile, adică o înşiruire până la urmă penibilă de poveşti de iubire ratate.

Mă gândeam în timpul lecturii la un procedeu japonez de educaţie - din păcate nu am primit nici confirmarea, nici negarea sa - în fine, se spunea că japonezii îi pun pe copii încă de la vârste fragede să stea singuri câte o oră, două, în faţa unui perete gol pentru a-şi dezvolta imaginaţia, pentru a se concentra asupra sinelui, pentru a vedea ce au de gând cu ei. O formă de cunoaştere interioară care poate duce, dacă o fi adevărată, la profunzime. Ei bine, ceva din această experienţă "infantilă" se regăseşte aici prin intermediul personajului Eguchi, care are prilejul în cursul a cinci nopţi sălbatice cu femei adormite să-şi revadă o bună parte din viaţă, poate cea mai substanţială, cea a legăturilor sale erotice. Urmează de aceea o derulare a trecutului prin gesturi, peisaje, orgolii şi stupidităţi ale vieţii. Totuşi nimic profund, am regăsit doar o mulţime de clişee din civilizaţia japoneză, tinerele se lasă sedate şi aproape exploatate sexual ca în vremurile samurailor, totul este desfăşurare sentimentală şi dulcegăraie de nuveletă. O atmosferă de Bollywood nipon. În cursul celor cinci nopţi de veghe, personajul are impulsuri crude, dar, culmea!, se opreşte din săvârşirea lor la gândul că nu ar mai fi privit ca un client bun şi că i-ar jigni - deşi nu-i cunoaşte - pe ceilalţi bătrânei neputincioşi care dau şi ei pe acolo.

Redeschizând cartea, am văzut că o parte destul de substanţială este constituită din două tipuri de dialoguri - unul cu matroana casei, o femeie între două vârste care cu fiecare vizită îi mai lămureşte un aspect din misterul adormitelor, al doilea este cel cu sine însuşi, cu un alter ego perfect ca partener de discuţie. În această a doua ipostază, Eguchi este prezentat fie ca un personaj care murmură pentru sine, fie devine un ecran proiector pentru evocarea unor dialoguri esenţiale din trecut.

Este fără îndoială o idee exotică aceasta vizită la o casă a plăcerilor cu femei adormite, dar ca nivel nu trece de epidermă. Finalul este un fel de dregere a busuiocului, de încercare a găsi o acţiune acolo unde nu era de la început, apar mai multe accidente care sunt însă la fel de rău motivate ca şi excursiile temporale ale bătrânului. Mă gândeam - deh, ca orice cititor imediat mă pun în pielea personajului - ce m-aş fi făcut în situaţia sa? Mi-ar fi venit tot atât de multe amintiri! Aş fi regăsit în mine izvorul unor frumoase poveşti ale trecutului? Aş mai fi rezistat şi o a doua noapte! Sau nu pot avea habar de asemenea experienţe lipsindu-mi vârsta lui Eguchi. Poate am citit în Frumoasele adormite de fapt povestea unui eunuc. Nu ajungem aşa ceva cu toţii în bătrâneţile înaintate!

Părerea mea!

O recenzie de: Gabriel Adrian Mirea

Citeste cele 7 COMENTARII si spune-ti parerea!

  1. billy spune:

    Da’ stiu ca dai cu parul, nu gluma ! Si nu cu orice par ci cu doua bete noduroase precum Coelho si Femeile lui Cartarescu incercand sa scuturi florile din ciresul lui Kawabata. De data asta e cam mult chiar si pentru mine.

    raspunde

  2. moira spune:

    din pacate imi este greu sa fac un comentariu, insa daca nu ai ramas cu un fior in urma acestei carti este destul de trist… atrag atentia asupra faptului ca ideea nu este nicidecum povestea unui eunuc… ci asupra tineretii pierdute si, daca vrei, timpului ireversibil, completate de fascinatia feminina in cele mai frumoase ipostaze ale sale, si pregatirea pentru moarte intr-un spatiu unde nu exista pacate..ce inseamna somnul? oare totul se reduce doar la un dialog cu sine insusi ?( care din punctul meu de vedere este inexistent, avand in vedere ca in carte nu exista absolut nicio relatie, nici macar cea din urma…)

    raspunde

  3. Iulia spune:

    Mda, nu e cazul sa ne suparam pe tine, din moment ce ai citit cartea cu o frustare incat ai trecut pe langa subiectul real al cartii…sau poate nu…ideea este ca ai inteles foarte putin din cartea asta! Candvam sper s-o citesti din nou, sa-ti dai seama ca nu are de a face cu Coehlo sau Cartarescu…in general, literatura japoneza contine multe simboluri legate de cultura japoneza, pe care neinitiatii in cultura asta nu le pot descifra…si, mai ales, in cazul lui Kawabata, care este un maestru in simbolistica sugestiva si foarte discreta.

    raspunde

  4. robert spune:

    cata ignoranta! eu nu cred ca ai citit cartea si mai cred ca nu ai iubit vreodata cu adevarat :-)

    raspunde

  5. ss spune:

    Daca te pui in pielea personajului si nu ai amintiri, cartea nu merita citita. Daca ai amintiri…atunci e cu totul alta carte, depinde de perspectiva.

    raspunde

  6. Mihai M. spune:

    Pacat de recenzie!…
    Sa-l compari pe Kawabata cu Coelho e total deplasat! Nu sunt un expert al culturii nipone, asa cum pare domnul care a scris randurile de mai sus, insa mi se pare o totala lipsa de respect pt un scriitor ale carui creatii au incantat milioane de oameni! Sigur, are dreptul la o parere, dar e cam mult sa spui ca e o multitudine de clisee… Mie ideea mi s-a parut absolut originala si da, cineva mai sus sustinea ca ai o perspectiva total diferita daca ai amintiri…Probabil ca recenzorul nu prea are ce sa-si aminteasca!
    Recomand cartea, exhiba o atmosfera cum rar ti se intampla sa intalnesti in literatura…

    raspunde

  7. Simi_dor spune:

    sunteti ‘initiata’ tare in cultura nipona, dna Iulia!!?
    de unde si cum??!

    raspunde

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Copyright ©2011 Bookblog.ro