Autor: Fiodor M. Dostoievski
Rating:

Cred că dacă printr-un miracol universitar, cele 1000-1200 de pagini ale Jurnalului de scriitor ar intra in bibliografia obligatorie a Facultăţilor de Jurnalism din România, mass-media de astăzi s-ar schimba simţitor. Nu la nivel de "breaslă" - din acest punct de vedere reporterul prăpăstios, ţoapa revoltată şi analistul doct şi unsuros sunt tipuri aproape de neeliminat, ci la nivel de "vârfuri". Studenţii care nu ar fi încântaţi de ideea unui jurnalism de grup, cu pretenţii de "echidistanţă şi obiectivitate", de "prezentăm realitatea aşa cum este ea" ar putea găsi la Dostoievski modelul unei valori marginalizate cu abnegaţie în zilele noastre: atitudinea responsabilă faţă de cititor. Scriitorul nu se rezumă la a consemna sec nişte fapte, ci caută cu încordare semnificaţiile lor istorice, morale, filozofice şi religioase, ieşind permanent din paradigmele realităţii înspre adevărurile ultime ale existenţei. Scrisul lui nu e informaţie, ci rodul unei continue dorinţe de a lumina societatea deseori obtuză în care trăieşte, de a-i activa discernământul.

Astfel se explică şi tonul lui pătimaş: aici sare în apărarea unui copil bătut de părinţi, câteva pagini mai încolo se lansează în diatribe împotriva liberalilor, divaghează, face ocolişuri, nuanţează, clarifică şi clasifică, separă apele, apoi îi năzare să povestească o amintire duioasă cu un mujic blând şi un pic mai târziu tună filipice la adresa blestemaţilor de turci şi face profeţii despre colapsul iminent al Europei sub greutatea Revoluţiei Franceze, socialismului, catolicismului şi închinării la noul idol al ştiinţei (ceea ce nu-l împiedică, la comemorarea lui George Sand, să afirme sincer că "Noi, ruşii, avem două patrii: Rusia noastră şi Europa" ). Scriitorul îşi asumă integral rolul de profet: enormităţile pe care le emite în privinţa politicii internaţionale sunt cam tot la fel de frecvente ca şi adevărurile fundamentale pe care le rosteşte despre sufletul rus.

Până şi numai pentru acest fapt şi lectura acestei opere devine o adevărată aventură. Mai este însă un lucru care face Jurnalul un document cu totul aparte: acela că Dostoievski, incapabil să se separe în două instanţe diferite - aceea de scriitor şi aceea de publicist - foloseşte realitatea cotidiană ca punct de lansare al investigaţiei literare. Evenimentele, deseori insignifiante la scară istorică, se scenarizează, se transfigurează literar atunci când, de pildă, de la sinuciderea unei fete, autorul ajunge să creeze acea capodoperă a prozei scurte intitulată Sfioasa, iar din simpla întâlnire într-o iarnă cu un mic vagabond de şapte ani, candid şi neexperimentat, schiţează o povestioară - Un băiat la bradul lui Hristos cu bunătatea îngerească cu care Delavrancea trebuie sa fi scris Bunica, iar Truman Capote - Amintire de Crăciun.

Tematic, Dostoievski variază cu nonşalanţă de la tarele societăţii ruse la situaţiunea europeană, de la combaterea alcoolismului la menirea poporului rus, trecând prin polemicile purtate cu avocaţii din procesele penale, aducând omagii lui Puşkin, Lermontov şi Nekrasov, aruncând la toţi dracii Occidentul, liberalii, otomanii, intelectualitatea ruptă de popor şi evreimea, certându-se cu birocraţia pe vreo şase pagini şi cu ... Levin din Anna Karenina pe aproape o sută, depănând seducător amintiri din copilărie sau de aiurea, îngenunchind pravoslavnic înaintea lui Don Quijote, întrevăzând salvarea prin taina femeii ruse sau oftând de mila vreunui copil oropsit. Acestei lumi, din ce în ce mai pierdute în propria sofisticare, capturate într-un veac "puternic, prezumţios şi totodată bolnav" , scriitorul încearcă din răsputeri să-i pună înainte oglinda conştiinţei de sine.

Mai există un motiv major pentru care acest Jurnal de secol XIX al unui scriitor rus ar trebui citit cu atenţie în România secolului XXI. O bună parte din maladiile noastre de astăzi - naţionale sau importate - se manifestă în formă incipientă şi în lumea în care trăia autorul: nu numai socialismul care încă nu se metamorfozase în practica leninist-stalinistă a secolului XX, dar şi obsesiile emancipării familiale, sila de noţiuni precum "neam" sau "patrie", dispreţul faţă de ţărani (asimilaţi şi atunci de câte unii deştepţi urbani unei specii cumva sub-umane, suspecte, sălbatice, mizere şi inculte), ideologizarea vivace şi liber consimţită, spaima de religie, toleranţa împăciuitoare faţă de imoralitate. Se pare că bolile lumii se agravează peste veacuri şi mi se pare foarte periculos pentru o ţară să nu aibă câte un Dostoievski care să le diagnosticheze.

Scrisă de Silviu Man