Autor: Dan Lungu
Rating:

Grupul ne ascunde individualitatea, dar ne oferă motivaţii şi reacţii. Singurătatea ne subliniază unicitatea, dar nu ne permite să ne măsurăm performanţa şi nici să dăm vreun nume simţirilor noastre. Suntem undeva la limită, avem o natură duală ca şi lumina, corpuscul, adică individualitate şi undă, adică o suită de cercuri.

Cred că şi cărţile pot fi împărţite în funcţie de această distincţie - sunt cărţi ale singurătăţii - de pildă poemele experienţelor individuale - şi cărţi ale grupului - tot felul de societăţi, de la cele deştepte până la cele infracţionale. Pe la jumătatea secolului 20 grupului i se zicea masă. Omul masă, teoreticienii având impresia că ar fi ceva distinct de ei, fiinţele reflexive, fiinţele gândirii şi ale singurătăţii.

Individualitatea noastră complexă provine din intrarea în cât mai multe grupuri. Accesul la puţine grupuri are dezavantajul de a lăsa un om să joace doar unul sau două roluri, deşi disponibilitatea noastră potenţială este mult mai diversă. E adevărat, nu jucăm la fel în toate rolurile, suntem lipsiţi de egalitate cu noi înşine, uneori performăm, alteori o scăldăm, dar trebuie să constat că aşa cum avem acces la toate sentimentele, normal ar fi să experimentăm şi cât mai multe roluri sociale. Observ însă că anumite grupuri au locurile ocupate şi dacă permit accesul, s-ar putea să fim plasaţi doar în roluri secundare.

La ce grupuri avem acces? În primul rând la familie. Care poate fi protectoare sau traumatizantă. Apoi la cercul de vecini. Care ies sau nu afară, care te primesc sau te resping constant. La clasa de la şcoală unde foarte repede se distribuie roluri şi nu mai poţi ieşi din eticheta cu care ai fost acceptat. La serviciu - succesul depinde de acceptarea celorlalţi şi de funcţie. La cercul de prieteni - asta înseamnă un grup în care poţi vorbi şi fără să gândeşti. În fine - dacă e să privim personalitatea umană, vom vedea că degajă în jurul său un număr de grupuri, de cercuri din acelea de învârtit la mijloc - dacă vreţi - al căror conţinut comun este nesemnificativ. Într-unul sunt X şi deloc Y. Într-altul sunt Z şi mult X. Într-altul sunt Z şi X, dar şi jumătate din Y. Aceste X, Z, Y să zicem că ar fi calităţi.

Bun, să vedem cum se aplică o astfel de teorie la un text de beletristică. Am ales cartea lui Dan Lungu, Sunt o babă comunistă. Aici nu avem propriu-zis un subiect, ci mai multe cercuri temporale în care este prezentată o individualitate umană. Doamna Emilia Apostoae. Cercul copilăriei, cercul primelor experienţe urbane, cercul fabricii, cercul familiei. Inserţii din diferitele vârste umane.

Titlul porneşte de la o revelaţie. Protagonista descoperă în urma unei conversaţii cu fiica sa, plecată în Canada care îi spunea cât de frumos e acolo şi cât de rău aici, că de fapt ea a fost comunistă în plan politic de când se ştia. Că a făcut eroarea de a confunda comunismul cu anumite persoane agresive de genul secretari de partid, politruci, securişti ori habotnici şi de fapt că de ea ţinea temelia comunismului. Că îi intraseră la inimă toate gogoşile comuniste, dar mai ales că ştia cum să se descurce în acea mlaştină a ipocriziei de odinioară. Dacă vrem, este un roman invers de revelaţie. Baba noastră Emilia nu are niciun ideal, şi-a pierdut copilul peste mări şi ţări şi atunci îşi găseşte un rost în reînvierea unei ideologii moarte pe care o pudrează din belşug înainte de a începe să o susţină pe la prieteni.

Dar cum se explică această descoperire? - o întrebare care a contrariat multă lume, văzând cum mulţi bătrâni au ajuns apostoli în toiag ai egalităţii indivizilor. Cândva credeam că dincolo de ideologie, se află de fapt nostalgia după tinereţea pierdută, după visele şi entuziasmul de odinioară. Iată un dialog între mamă şi fiică în care întâlnim o asemenea perspectivă: - Aşa e sistemul. E rău croit. - Cum să fie prost un sistem în care eu am dus-o bine?- Dar alţii, mamă? Alţii cum au dus-o? - Alţii" Eu acum sunt la "alţii"" la cei care o duc prost. Eu votez pentru vremurile când alţii erau la "alţii". Este fără îndoială şi asta, dar mai degrabă acum cred că este regretul după anumite cercuri în care a evoluat personajul. Sunt grupuri unde joci un rol de succes, pe când în altele te trezeşti respins sau obligat să asişti de pe tuşă. Este cazul şi personajului nostru care în comunism era o persoană activă, în stare să procure tot felul de bunătăţi, îşi făcuse un cerc întins de cunoştinţe cu care făcea schimburi alimentare sau vestimentare, trăia într-un fel de paradisiacă economie semitradiţională - troc şi bani, pe când după 1990, din cauza falimentului fabricii în care lucra s-a trezit la pensie, fără niciun rost şi rapid, fără unica progenitură. Actualitatea narativă ne prezintă un grup format din doi care nu are niciun haz, cum spunea cineva - căsnicia înseamnă două singurătăţi reunite.

E poate discutată indirect şi situaţia pensionarului care nu ştie ce să facă de pildă cu odihna continuă pe care i-o propune statul. Dacă primeşti bani, nu mai are rost să munceşti, dacă nu mai munceşti, nu mai ai acces la discuţii cu oameni din diferite vârste, dacă nu mai acces la aceştia, nu mai ai acces la multele tale cercuri de personalitate. După ce am cunoscut curcubeul, este aproape imposibil să mai redevenim monocromi.

Pensionara noastră are aici o figură quijotescă. Vrea să reînvie ceva din strălucirea cercurilor de odinioară. Se întâlneşte cu două colege să le propună să facă un atelier cu aceeaşi echipă ca pe vremuri, dar este persiflată sau contrariată. Află că fiecare camarad al muncii a cunoscut altă evoluţie, unii şi-au creat noi cercuri în societatea postcomunistă, un secretar de partid s-a transformat în călugăr, foste lichele au ajuns mari proprietari, etc. Calităţile comunismului pudrate cu zahăr de către personajul nostru sunt dovedite de mincinoase de cunoştinţele sale, ba chiar personajul însuşi are anumite îndoieli în legătură cu idealitatea acelor vremuri. Iată o frază cu reflecţiile ei pe această temă: "Da, în felul tău ai fost fericită! Îmi spuneau toate amintirile. Dar, odată smuls răspunsul la întrebarea asta, din ea ieşeau, ca dintr-o adevărată matrioşkă, alte întrebări: cum de ai putut tu fi fericită când alţii erau nefericiţi? Ce ai făcut tu pentru fericirea altora? Câţi oameni fericiţi ar fi trebuit să fie în jurul tău ca să ai şi tu dreptul să fii fericită?" În fond sunt întrebări legate de grup. Putem fi fericiţi numai când grupul este fericit sau putem fi fericiţi în grupul acesta conştienţi fiind că alte grupuri cunosc o profundă stare de nefericire? Cred că sunt dubii mereu actuale. Avem dreptul să fim fericiţi atunci când există atâta sălbăticie şi răutate în lume! Mi se pare la fel de greu de răspuns ca şi pensionara noastră Emilia Apostoae. Şi am putea continua cu variaţia întrebărilor. Aduce fericirea vreo ideologie? Oare fericirea înseamnă pentru toţi acelaşi lucru? Este posibilă egalitatea în fericire!

Atenţia noastră e îndreptată în permanenţă înspre un grup sau altul. Cele vechi conferă rolurilor pe care le jucăm o anume tradiţie. De exemplu rolul de şef sau rolul de glumeţ. Rolul de speranţă a grupului. Sunt însă grupuri unde aceste roluri sunt deja ocupate şi, cum am mai spus, n-am putut juca decât roluri mai puţin convenabile. Rolul de muncitor. Rolul de oaie neagră. Rolul de încornorat. Ei bine, când avem posibilitatea, uităm rapid de acele grupuri neconvenabile. De aceea personajul nostru când merge la prietena sa, Sanda, patroana unui magazin universal, este refuzată destul de brutal fiindcă şeful regretat de pe vremuri se dovedise pentru aceasta plin de vicii ascunse, un mare beţivan, obţinând prin şantaj favoruri sexuale, alunecos, turnător etc. Sau dă acest contraargument patronal: "dacă de la mine de la magazin fetele alea ar fura cum luam noi din fabrică, aş da faliment în două săptămâni."

Un alt plan narativ este cel dedicat lui Ceauşescu care este coborât în cercurile de jos ale oamenilor simpli unde nu găseşte reflectarea clişeelor din anturajul activiştilor, ci imagini ale sale distorsionate, îngrozitoare, demonice, din ipostaza de Geniu al Carpaţilor este împins la cea de Talpa Iadului. De fapt, este reconstruită într-un mod subtil figura lui Ceauşescu din bancurile apărute pe seama lui. De exemplu trebuia să vorbească în străineză şi îl dureau mâinile de atâta conversaţie. Conversaţiile ţărăneşti cu Leana. Obiceiurile de mârlan. Prostia monumentală a cuplului prezidenţial.

Există şi cercurile paralele cu care te intersectezi din întâmplare, dar care nu permit comunicarea. De pildă această experienţă a Emiliei: "Atunci am văzut pentru prima dată că nu prea ai ce să vorbeşti cu un străin. El le ştie pe ale lui, noi le ştim pe ale noastre. Pe el nu-l interesează pensiile noastre de mizerie, iar noi n-avem habar cum e treaba pe la ei."

Conceptul de grup. Îl poţi controla abia după ce ţi-a furnizat un rol şi numai din perspectiva acelui rol. În altele vei juca altfel sau nu vei mai fi primit. La Dan Lungu sunt marcate vizibil grupul regresiv şi grupul descendent. Dar grupul este o parte substanţială din personalitatea umană. Prin urmare am putea reformula. La Dan Lungu întâlnim două forme de personalitate. O Emilie regresivă şi un Ceauşescu aflat în plină descensiune. Şi mă gândeam că ideologia pe care o practici poate genera mari neînţelegeri. Cum a fost de pildă comunismul care a permis să ajungă în fruntea sa doi păcălici. Poate aveau o inteligenţă nativă, dar oamenii din cauza nevoilor i-au transformat în varianta matură a lui Bulă. Şi iată forma cea mai interesantă de deformare: "Doi copii în faţa blocului: - Hai, băi, nu fi comunist, dă şi mie o tură bicicleta."

O recenzie de: Gabriel Adrian Mirea